Generalul GH. CANTACUZINO

Ne-am obişnuit să vedem întotdeauna în oamenii cei mari, stânci care nu ştiu ce înseamnă o sgârietură măcar. In ochii noştri asemenea oameni aleşi capătă proporţie legendară şi nimb de flăcări.

Din blocul acesta de granit, iese în relief şi eroul general Cantacuzino, urmaş princiar al Cantacuzinilor, domni şi binefăcători ai Ţării.

Prinţ, al cărui blazon este caracterul de bronz, născut sub zodiac fericită de a privi sub ochi mulţimi de oşti, nu-şi desminte acvila imperială. Spirit de comandant auster şi hotărât, nu ştie ce-i moartea cu care flirtează. Stâncile dela Oituz, văile şi dealurile au fost martore la eroismul de cronică al viteazului, care îşi petrecea vremea între ostăşi, fumând tutun negru, oţelindu-se şi suduind în cele mai româneşti expresii, duşmanul ce-l avea în faţă la câte zeci de metri.

Prin sârma dinţată stăruia să ţină în respect moartea de care alţii se îngrozeau. Viteazul cu casca de fier pe cap şi îmbrăcat ca un simplu ostaş, izbutea să transmită astfel prin vinele camarazilor tot suflul de vitejie ce-l înflăcăra. La atacuri cu baioneta, eroul general în frunte, cu pistolul într’o mână şi cu sabia într’alta. Şi ’n jurul său vâjiau plumbii morţii, înfloreau şrapnelele şi se cutremura pământul. Ostaşii mureau cu ochii la eroul cu barbă albă şi cu chipul livid, care-i ducea spre slăvile cereşti loviţi în pieptul onoarei.

Dacă se va scrie vreodată istoria războiului purtat de grăniceri (şi-ar trebui să se scrie monografic), numele marelui nostru şef politic va sta scris cu slovă de foc, alături de-al sergentului Muşat, ce-aduce cu el pilda civismului roman. Un sergent, fără o mână, ce plânge să-l aducă pe front ca grenadier, aruncător, nu putea să aibă comandant decât pe eroul Cantacuzino, prinţ al războiului întregirii, care a trasat fruntariile gloriei cu sângele său scump.

Şi iată-l pe viteazul poveştilor noastre că porneşte să cucerească Ţara. Pentru viteazul general Cantacuzino, Jilava a fost o nouă înfrângere a inamicului şi o nouă decoraţie a sa. Cu sufletul său eroic pecetluia astfel o nouă legătură cu suferinţa pe care e dorea tot aşa de intensă ca şi ’n anii războiului pentru întregire.

Astăzi, după atâta suferinţă, eroul lui Mihai Viteazul şi al Crucii de Război franceze, pe care le-a purtat cu demnitate antică prin temniţă, este bolnav şi suferă. Cu forţe de semizeu a îndurai cuţitul doctorilor, dar carnea nu vrea să se dea învinsă de suflet, fiindcă o doare. Şi, totuşi, sufletescul învinge material. Generalul nu mănâncă. Picăturile de lapte ce i se strecoară drept hrană, îl fac să sufere mai rău.

Acel ,,rugaţi-vă ca să pot mânca şi eu” ne-a rupt inima din noi, căci nu e tânăr şi bătrân, bărbat sau femeie, lucrător sau intelectual, care să-l fi cunoscut în lumea glumelor sale inepuizabile, să nu-l iubească.

„Rugaţi-vă“…, dar o ţară întreagă, care adoră pe marele ostaş, bate mătănii şi se închină pentru sănătatea sa. Omul ilustru, care s’a cinstit pe sine o viaţă, şi n’a murmurat o vorbă rea, şi astăzi îşi dă seama că-l doare ceva şi că, deci, suferă — este sanctificat prin mucenicie.

O lume verde suferă cu bătrânul general şi-o lume românească îi doreşte grabnic sănătatea, căci Ţara are nevoie de ea, imediat, ca pe frontul de ieri al războiului.

Domnule General vă urăm însănătoşire grabnică!

I. G. Dimitriu

Porunca Vremii, 1937

November 7, 2025 · admin · No Comments
Posted in: Mişcarea Legionară, Restituiri