TRECE MOISĂ AL VĂDANEI de Nicolae NOVAC

HAIDE HAI, CU DOR ŞI LUNĂ

Au trecut zilele și săptămânile și Boșneagul și-a regăsit iarăși liniştea și viața și-a reluat cursul ei normal. A fost uitat şi mortul şi fratele lui închis acum la Penitenciarul din Oraviţa, și ştăierenţii care, spuneau unii, ar fi fost duși la ocnele de sare. Pe ulița satului treceau mereu căruțele cărăușilor din Ştaier care-și făceau traiul vieţii cărând lemne din pădurea U.D.R.-ului la Dunăre, la port, de unde erau încărcate pe șlepuri și duse la Orșova şi Turnul Severin și chiar mai departe. La început, boșnegenii se fereau de ei ca de ciuma neagră. Femeile își întorceau capul în altă parte şi mamele își ascundeau copiii sub șorțuri ca de ucigă-l toaca, iar bărbaţii nu mal intrau în crâşma lui Ogrin când vedea pe unul din ei acolo. “Îs oamenii dracului”, spuneau ei. “Corcituri de nemți încăpățânați și sârbi aprinși la mânie și iuți la cuțit, și de omul dracului să-ți rupi mâneca cămeşii și să fugl”…

Erau ei, ștăierenţii, cu adevărat, o rasă aparte de oameni. Blonzi şi cu ochii albaștri. Voinici și sprinteni. Şi, deși îmbrăcați în port românesc, foarte puţin deosebit de al altor sate din jur şi vorbeau acelaș dialect ca și ceilalți bănăţeni din Clisură, nimeni nu-i considera Români. Asta poate şi datorită faptului că numele satului lor, Ştaier, suna prea nemțește.

Se copseseră cireșile, și Moisă al Vădanel, ca’n fiecare an, își aşternuse un ştergar în fața troiței sub teiul din drumul mare pe care făcuse grămăjoare de cireşe pe cari le vindea trecătorilor. Făcuse grămăjoare mai mici, de un leu, şi altele mai mari, de doi lei. Mușterii lui cei mai buni, fuseseră în fiecare an cărăușii din Ştaier, cari, fie că-i plăteau pentru cireșe, fie că făceau schimb cu el pentru o țăpligă sau pentru premțul dela roatele dinnapoi ale căruţei, de care acum nu mai aveau nevoie şi pe care-l puteau înlocui când urcau iarăși la deal pentru o altă încărcătură.

Şedea pe un scăunaș, dindărătul ștergarului cu grămăjoarele de cireşe, la umbra teiului, și cânta din fluier, când văzu apărând din deal prima căruță. După port, recunoscu că-i un ștăiereanț, dar nu dădu nici o importanță acestui fapt. Când însă căruța ajunse în dreptul lui şi-l auzi că le spune cailor să oprească cu’n “hooo” aproape răstit, îl cuprinse teama și-și vârî repede fluierul după brăcinar, gata să fugă. Ştăiereanţul sări din căruță și veni drept spre el.

—Le dai și’n anul ăsta cum le-ai dat și anul trecut? auzi el pe omul din față vorbindu-i. Ar fi vrut să-i răspundă că da, dar îi pierise glasul și-și simțea picioarele muindu-i-se. De fugit, știa că nu mai poate fugi. Atunci, auzi ca de departe vocea ce i-se părea cunoscută: “Ce-i cu tine Moisă?… Ai amuţit?… Nu mă mai cunoști?… Sunt eu, Baci Ilie!…”. Își ridică capul și privi drept în ochii albaştri ai ștăiereanțului și-l recunoscu și toată spaima-i trecu ca luată cu mâna! Zâmbi. Baci Ilie îi răspunse și el cu un zâmbet, îi puse mâna’n cap și-i împrăștie părul în toate părțile cu gestul acela al unui tată care se joacă cu copilul lui. “Ei, așa, acuma îmi placi”, spuse el. “Ia toarnă-mi aici în pălărie două de doi”. Moisă se execută fără să zică baremi un cuvânt, punându-i cireșile în pălărie.

-Ce vrei?… O țăpligă și premțul, sau o țăpligă și doi lei?…

—O țăpligă și doi lei, răspunse el, ca să aibe și mama de foc și eu ceva bani la gimnaziu.

—Da nu mai spune, te duci la gimnaziu să te faci domn? Bine faci. Du-te, c’aici nu-i de trai. În curând s’or sfârși și pădurile pe care le cărăm la Dunăre să aibă domnii cu ce se’ncălzi la oraș, ș’atunci, vai și-amar de viața noastră c’o trebui să umblăm și noi cerșind din poartă’n poartă, ca moțul din cântecul ăla pe care te-auzii zicându-l din fluier mai adineauri. Numai că Moțul știe să facă doniți și ciubeară, dar noi nu ştim de cât să cărăm lemne dela pădure la Dunăre, și-o fi mai rău de noi ca de ei.

Baci Ilie își puse pălăria cu cireșe sub brațul stâng iar cu mâna dreaptă își deschise chimirul lat, scotoci în el, scoase o monedă de doi lei și i-o dădu. Moisă o luă și-i spuse “Mulțam frumos”…

—Acum ţi-oi arunca ș’o țăpligă. Da striga pe mumă-ta să vină s’o ia și s’o ducă’n ogradă să nu treacă foșvartul și s’o vadă’n drum.

După ce-i aruncă țăpligă pe marginea râului, se urcă’n căruță, plesni biciul pe deasupra cailor cu/n “hai, dragii tatii” și se porni spre Dunăre cântând: “Haide hai, cu dor și lună; călător de-o săptămână”.

Moisă, se duse la marginea râulu. Și strigă spre casă: “Mamă, vină de ia ţăpliga”, apoi se’ntoarse și scoțând cireşe din traista rezemată de tei, la umbră, ca să stea cireșele reci, începu să-și facă din nou pe ștergar cele două grămăjoare date ștaiereanțului.

Câţiva copii din vecini, unii de seama lui, alții mai mici, cari până aci stătuseră ascunși pe după garduri, vrând să vadă ce-i face ştăiereanţul lui Moisă, se aproplară de el și făcură roată în jurul lui și al ștergarului cu cireșe.

—Te-o bătut ștăiereanțul, zise unul.

—Ba nu m’o bătut, răspunse el.

—Ba te-o bătut, spuse un altul, că l-am văzut că ţi-o pus mâna’n câp și te-o tras de păr.

—Ba nu m’o tras… Uite, mi-o dat doi lei și țăpliga ceea depe malul râului, vezi-o?…

—Nu te-o bătut?

—Nu!

—Şi ţi-o dat doi lei?

—Mi-o dat.

—Da ce faci cu ei, cumperi boboanță dela dugheana lui Toma sau turte dulci dela Boaţă?

—Ba nu cumpăr nimic. Îi țin că-mi trebuie când mă duc la Bozovici la gimnaziu.

—Te duci şi tu ca și Ilie Tudor și Toma Scorobici, spuse fostul lui coleg Dumitru Băloi, care rămăsese repetent, cu un aer de tristețe în glas.

—Dacă te ducl, zise unul mai mic, pe care-l porecliseră Mucosul, că-i curgea nasul mereu, nu ne mai jucăm cu tine.

—Da de ce?, întrebă el.

—Iacă de aia, fiindcă te duci, răspunse un altul.

— Haideţi mă, ce ne pierdem noi vremea cu ăsta, reveni Dumitru Băloi în discuţie. Ăsta nu-i de-ai noștri. Ăsta vrea să se facă domn.

Plecară toți aruncându-i din dungă priviri de părere de rău. În urma lor, Moisă, rămas singur, simţi că i-se înfige în inimă un cui, cuiul acela al înstreinării. Nu plecase încă din sat, și cu toate acestea, nu mai era “unul de-al lor”. Își pierdea prietenii copilăriei și de joacă înainte chiar de a fi plecat dintre ei. Şi asta îl durea căci nu putea înțelege ce rău le făcuse pentru că merge la gimnaziu. De ce nu mai era “de-al lor”?! De ce nu mai vroiau să se joace cu el, că doar copilăriseră împreună? Ce-i deosebea pe unii de alții?…

S’a frământat toată ziua ca pe spini, până seara când ultimii cărăuși se înapoiau dela Dunăre cu căruțele goale, mergând acasă la Ştaier. Îi mai rămăsese o grămăjoară de cireșe nevândută şi cum tocmai când se pregătea să le arunce în straiță și să le ducă acasă, îl văzu pe Dumitru Băloi venind pe mijlocul drumului făcând pe automobilul și ridicând nori de praf cu picioarele goale, și se hotărî să-l aștepte.

—Mă, Dumitre, îi strigă el când acesta ajunse în dreptul lui.

—Ce-i?, răspunse Dumitru, oprindu-se și încetându-și “dur-durul” cu care imita automobilul.

—Vrei cireșe? îl întrebă Moisă.

—Nu-mi trebue cireșile tale, îi răspunse el și-și continuă alergatul și dur-durul pe mijlocul străzii.

Atunci apăru din josul uliței o căruţă cu un căruțaș în picioare ce plesnea biciul deasupra cailor ce alergau ca o nălucă. Când se apropie, văzu cum căruțașul trăgea frânele și-și domolea alergătorii oprindu-i chiar în dreptul lui.

—Mai ai cireșe Moisă?

—Mai am, Baci Ilie numa’ una de doi lei.

—Dă-mi-le, îi strigă el.

Le adună’n ștergar și i-le duse vărsându-i-le în pălăria pe care i-o întinsese peste loitrile căruței, simțind că Ilie ştăiereanțul era băut.

—Zici că-i de doi lei?

—De doi, Baci Ilie, dar ţi le dau de pomană.

—Cum, mi le dai de pomană?… Ce fel de gheşeft e ăsta?…

—Ţi le dau Baci Ilie, că dumneata ești de-ai noştrii!…

—Ei, dacă zici așa, le iau. Da mâne să m’aștepți că-ţi aduc două țăpligi, că și tu ești de-al nostru.

Se așeză, plesni biciul pe deasupra cailor și o porni domol. Apoi, îl auzi începând iarăși să cânte: “Haide, hai, cu dor și lună”, de parcă numai cântecul acesta îl știa și nici unul altul.

Moisă al Vădanei simţi cuiul din inimă care-l
chinuise toată ziua, topindu-se. Își aruncă traista goală și ştergarul pe umăr și trecu prin râu spre casă, cântând ca ștăiereanțul: “Haide, hai, cu dor și lună”…

Era și el “de-al cuiva” și nu se mai simțea străin.

Nicolae NOVAC
Revista “Carpații”, Madrid, Spania. Anul XXIII, Nr. 13, Octombrie 1978

September 27, 2014 · admin · No Comments
Posted in: La ordinea zilei