Îți scriu o carte mamă din Aiud,
din temnița cu lacrimi şi zăbrele,
cu ziduri reci, de unde nu s’aud
cum mor în lanțuri visurile mele.

Trec zilele de plumb mai greu ca anii,
se scurge viața’n silnică povară;
în suflet mi se scutură castanii
şi plâng un vis pierdut de primăvară.

Flăcăul tău voinic, cu piept de-aramă
ce haiducea adesea pe poteci,

azi nu mai e decât o umbră, mamă,
în temnița cu zidurile reci.

Cu trupul răstignit pe gratii, sânger
când luna s’a oprit în vârf de brad
ca o făclie-aprinsă de un înger
când moare’n temniță un camarad.

Îți scriu o carte, poate cea din urmă
când dansul Salomeei e în toi,
căci până’n zori o viață iar se curmă,
că zi şi noapte moartea-i printre noi.