Istovit de bătrânețe, 
Răzemându-se ’n toiag, 
Anul vechi, cărunt și gârbov 
Trece-al veșniciei prag. 

Îl privesc pe drum bătrânii 
Triști și mohorâți la față, 
Și arar le joacă ’n pleoape 
Câte-o lacrimă răzleață. 

Iar în locul lui apare 
Ca un crainic din povești, 
Anul nou, cu plete de-aur 
Și cu straie ’mpărătești.

El împrăștie pe plaiuri 
Numai zâmbete senine, 
Și ’naintea lui copiii 
Au ieșit să i se ’nchine. 

Dar sub masca lui ascunde 
Multe lacrimi și dureri –
Pentru unii-aduce toamne, 
Pentru alții primăveri. 

De prin lumi necunoscute 
Cum coboară ’ncet la vale. 
Unii îl privesc cu ură, 
Alții-i cântă osanale.

Bine v-am găsit fârtați 
Și surori, copii și frați
Cum odată în Carpați 
La Craiova sau Galați, 
Când se tăia porcu’n curte 
De făceam tobe din burte 
Și cârnați, și caltaboși
Cum s’a pomenit din moși; 
Nu stam la cozi ca acum 
Ci puneam șunca la fum. 
Sau în sat la Vadul Anii: 
Cât de frumoși ne-au fost anii! 
La Tecuci, Lehliu, Hușii 
Până când să vină rușii. 
Că săracii cei de-acasă 
N’au acum nimic pe masă. 
Nu sarmale, nici urechi 
Nici vin nou, necum de-l vechi. 
Toți pe brânci ca și furnica 
Dar în țară nu-i nimica. 
Nu mai sunt tăciuni în sobă 
Numai praful de pe tobă! 
Dar speranța a rămas: 
Ce-o veni din ceas în ceas! 

Ia mai mânați măi, 
hăi, hăi, hăi!

Noi vă facem o urare 
La toți cei din lumea mare, 
Azvârliți peste hotare 
De comunistele fiare. 
Iar acelora din țară 
Ce duc lipsuri și ocară, 
Le dorim la mic și mare 
Grabnică eliberare! 
Luptă toată diaspora 
Ca să le sosească ora 
Libertății și belșug 
Și ieșirea de sub jug,
Căci toată lumea o știe 
Impilarea nu-i vecie: 
Iar va fi în Sărbătoare 
România noastră Mare. 

Mânați măi, 
hăi hăi hăi!

Și-acum, c’am tăiat curcanul,
Pregătiți să’nchidem anul, 
Jumulim ultima pană 
A curcanului… Z. Pană. 
Ca răspuns, ne-am propus, 
Să vorbim și despre Argus. 
A fost cum mi-a spus-o unu’ 
Culturnic la Sector 1. 
Și lovitură de teatru 
Chiar după… șaizeci și patru!…
Îl vedem cum pe’ndelete
Intră’n orice comitete 
De biserici și de lupte
Ce de diasporă-s… rupte. 
Și deodată auzi, hopa, 
Că-i plecat în Europa! 
Pică-așa din întâmplare 
La câte-o înmormântare, 
Fie că e la Viena, 
În Bridgeport sau la Atena,
Și mereu de bună voie 
Este unde nu-i… nevoie!
Cum se pune o capcană 
E prezent și… Zorba Pană. 
Cutreieră tot noroiu’ :
Îl vezi vorbind cu Buhoiu;
Plin exilul de dușmani
Plătiți din țară cu bani… 

Mânați-i măi,
hăi, hăi, hai! 

De urat am mai ura 
Ni-i frică c’om înopta 
Și avem a colinda. 
Iar în Anul ce-o să vină 
Să facem la noi lumină 
Că acel mărunt besmetic 
Ține țara’n întuneric. 
Și în anul care vine 
S-auzim numai de bine
Să dea Domnul să vă scriu 
Că Nicu e în sicriu. 

Ia mai mânați măi,
Hăi, hăi, hăi!

A început pe sub fereastră
să cadă fulgi de nea uşor…
și’n dansul lor îmi spun povestea,
tăiată’n lumea unui dor.

Mă poartă gândul azi departe…
prin satul meu cu uliți multe,
mă simt strein și parcă nimeni,
nu vrea cântarea-mi s’o asculte.

Eu am purces în lumea largă,
strângând în suflet mult venin…
tu ai rămas să mori în mine,
murind ai fost ca ş’un strein.

Azi eu mă’ntorc pe-a tale uliţi,
dece suspini când am venit!?
pornesc încet şi ’nvins de lacrimi
colind tot satul adormit.

Pe sub fereastra casei noastre,
trec cântul meu și’n dor îl port;
s’a stins lumina în odac,
nu-i nimeni, parcă totu-i mort.

N’aud decât cum plânge doina
departe’n margine de sat…
suspină plopii o colindă,
cu Leroi-Fata de ‘npărat.

Eu am tăcut şi în tăcere,
priveam cum luna plânge’n cer;
se stinge’ncet colinda noastră,
a fost și nu-i, decât mister.

În sat, pe uliți, nici-un sgomot…
“Și nici-o ceată hăuind;
s’a însurat băiatul popii,
cu cine oare mai colind!? 

Mi-a înghețat sub geană plânsul.
mi-e dor de satul meu, de voi,
ce a-ți rămas la vatra sacră
trăind în doine de cimpoi.

Mi-e dor de voi, de cântul vostru,
pe unde astăzi mai sunteți!?
eu am rămas pribeag în lume…
n’am nici icoane în pereți.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Afără luna plânge’n mine,
dureri adânci de dor am strâns… .
cântarea mea e o colindă,
am fost și nu-s decât un plâns.

I. Horaţiu
(din almanahul ziarului “Prutul”, 1941)