DESTINE: DIMITRIE STRĂCHINARU ŞI “ARCĂŞIILE” STUDENȚEŞTI DIN BUCOVINA

+ Dimitrie Străchinaru

Revista “Însemnări Sociologice”, Cernăuți. Anul I, Nr. 10, Ianuarie 1936

Zilele trecute s’a stins din viață, în spitalul Central din Cernăuți, un mare înfăptuitor, care era în același timp un luptător neîntrecut şi un camarad desăvârșit. În vârsta numai de 29 ani, fiul țăranului aspru din Ilișești cade lovit de soartă. În fața acestui – sfârșit de viață, dureros pentru toți camarazii lui, încercăm să ne reculegem și să vedem cine a fost şi ce a reprezentat Dimitrie Străchinaru.

Fiu de plugar — menit, prin ocupația părinților săi, răsturnării brazdei de care s’a simțit legat până la sfârșit — este trimis totuși să studieze, datorită unor împrejurări favorabile. În liceu nu s’a putut întrevedea cine va fi cel dispărut azi dintre noi. A atras, însă, atenția profesorilor şi a colegilor săi prin intransigența sa și prin pasiunea cu care studia Istoria Românilor. Ca elev, încă, era hotărît și nu ceda nimic din convingerile sale. Cât privește istoria poporului său, citise aproape totul ce s’a scris în românește. Acestea sunt cele două fapte ce-i caracterizează, într’o largă măsură, anii tinereții sale de elev, din care, însă, nu se puteau deduce mari lucruri pentru ceeace era să devină.

Ajuns la Universitate, el se arată derutat în primul an de studiu. Se înscrie în Societatea studențească „Dacia“, și încearcă să studieze Literele, pe care le părăsește însă, pentru a îmbrățișa Dreptul.

În Societate se declară dela început nemulțumit, pe motiv că acțiunea pozitivă de înfăptuiri este înlocuită prin discuții sterile şi manifestări inutile. In acest an se menține în această poziție de nemulțumit și de critic neînduplecat. In anul al doilea ajunge vicepreședinte al ei, ca peste încă un an să ajungă conducătorul ei pe timp de cinci semestre. De aci începe activitatea lui pozitivă.

In toată munca depusă de el se poate urmări firul ideologiei care i-a condus pașii. Propriu zis, el n’a afișat nici o ideologie și n’a lucrat după programe. Cu toate acestea, activitatea lui este imprimată de o concepție despre viață destul de lămurită și mijloacele pe care le-a utilizat pentru a-și realiza crezul lui au fost cele potrivite. Din moment ce a trecut la faptă, a întrat în joc simțirea lui tumultuoasă, care nu i-a dat răgaz decât acu câteva zile. Din acest punct de vedere, rațiunea a fost subordonată simțirii lui nobile și mari.

Țăran prin origine și prin structura lui sufletească, el rămâne același și la Universitate. Nu rupe cu trecutul lui sufletesc pentru a face altceva din el, ci-și cultivă ceeace a moștenit dela părinții lui și dela brazdă. Studiul la Universitate i-a folosit la acumularea de cunoștințe necesare exercitării profesiunii pentru care se pregătea. Cultura lui și-a format-o, însă, în altă direcție și alt sens: în lupta pentru înfăptuirea crezului căruia i s’a dat în întregime fără nici o rezervă. Nici nu putea altfel! In mediul dela oraș s’a simţit strein și n’a încercat nici o clipă măcar să se adapteze. Trebuia să-și creeze un alt mediu, în care să respire în voie. Pentru moment l-a găsit în „Dacia“, care cuprinde în bună parte fii de țărani. Nu era, însă, deajuns pentru el. Structura lui sufletească simțea chemarea satelor și el nu i-a putut rezista. Mediul rustic, însă, era bântuit de mizerie morală și materială. Ca student, el văzuse și-și dădu-se mai bine seama de întreaga tragedie pe care o trăiau satele. Și odată ajuns președinte la „Dacia“, el pleacă la sate, — respectând și tradiția societății —, hotărît să facă apostolat. Și-a dat, însă, imediat seama că nimic nu se poate face acolo fără organizare. Și el pleca doar în mijlocul țăranilor pentru a face operă durabilă şi nu una pur formală! Societatea „Dacia“ îi pune la dispoziție nucleele de organizare pe care le înființase şi de cari s’a folosit înainte de război în acțiunea ei. Le găsește parte desființate, parte la marginea prăpastiei, din cauza certurilor interne cari le rodeau. Nimeni nu mai credea într’o reînviere a lor. Ba mai mult! Mulți nu le găseau nici un rost. Singur Dimitrie Străchinaru credea în reînvierea și misiunea lor. Și într’o atmosferă de neîncredere și de suspiciune generală, el pleacă la sate, singur, fără bani și fără camarazi. Nu-și ia aer de „cultivator“ al maselor. El cunoștea perfect de bine psihologia țăranului și-și dădea seama de greutățile pe cari trebuia să le învingă: neîncrederea și pasivitatea ce caracterizează elementul dela țară. Încrederea, după cum vom vedea mai târziu, le-o câștigă prin serviciile mari pe cari le făcea lor. Stimulentul acțiunii l-a căutat în sufletul țăranului. Prin vorbă și faptă, s’a silit din răsputeri să-l convingă pentru un crez, pentru un ideal ce avea să-i aducă o viață spirituală și materială mai ridicată, mai bună.

In doi ani, el nu cruță nimic din ce are pentru a-și vedea visul cu ochii. Și el reușește cu prețul vieții sale, dând astfel operei lui şi elementul de măreție și permanență. La capătul acestei perioade, Arcăşiile vechi sunt reorganizate, iar altele noi sunt înființate. El depășește fruntariile provinciale ale Bucovinei și înființează arcăşii în Nordul Moldovei și al Basarabiei. Și gândul lui mergea mult mai departe…! El nu se limitează, însă, numai la organizarea lor. Durerile și necazurile de moment ale țărănimii erau prea mari ca el să fi rămas rece în fața lor. Clădește în sate, cu ajutorul arcașilor, câteva biserici, iar la oraș devine avocatul cauzelor drepte ale lor în fața autorităților. Reușește să rezolve toate chestiunile, rămase neterminate, referitor la loturile de colonizare și de împroprietărire, în special din Nordul Bucovinei. Nu este cerere dreaptă a țăranilor pe care să n’o îmbrățișeze. In Cernăuți, în fața diferitelor autorități, la București, în ministere, el este tot atât de cunoscut ca și printre arcașii lui. Avea acces oriunde s’ar fi prezentat. El reprezintă doar interese și cauze streine de el și pe deasupra drepte. In afară de acestea, el refuza orice plată pentru munca lui. Făcea toate acestea dezinteresat, fără plată și fără să urmărească scopuri egoiste. Ridicarea păturii țărănești ia un standard superior de viață spirituală și materială, iată gândul care i-a condus pașii în toată activitatea lui.

Arcașii îl iubeau, îl prețuiau și se simțeau puternic atașați de el. Se bucura de așa autoritate morală în fața lor, încât prezența lui într’un sat făcea să dispară orice urmă de neînțelegere, ivită între membrii unei arcășii. El era șeful necontestat al lor. Un adevărat conducător, un mare conducător, care a făptuit minuni. Sunt proaspete în memoria tuturora congresul dela Cernăuți din toamna anului 1934 și manifestația dela București din 8 Iunie 1935. Sunt cele mai mari mișcări de mase țărănești, împreună cu cea dela 1906, organizată de „Dacia“, cu ocazia expoziției dela București, pe care le-a cunoscut Bucovina. Și n’au fost făcute pentru schimbare de guvern, ci în scopul afirmării culturii și crezului lor. S’a văzut, cu această ocazie, o țărănime organizată și pusă în marș, care dezmințea cu înverșunare acuza fie de pasivă și indolență. Şi toate acestea, datorită exclusiv celui plecat prea de timpuriu dintre noi.

Să nu se creadă însă, că Dimitrie Străchinaru era un sectar, pe care-l preocupa numai pătura țărănească. El nu agita ideea de clasă socială nici chiar din punctul de vedere al unei culturi românești care să fie, în primul rând, țărănească. Ajungând președinte al Centrului studențesc, el își lărgește preocupările sale. In concepția, ca și’n activitatea lui, el milita pentru ideea că studentul are datoria nu numai să-și îmbogățească cunoștințele, ci și să lupte pentru triumful cauzei naționale. El se încadrează, din capul lotului, în spiritul mișcării studențești. Nu se mulțumește, însă, cu metodele întrebuințate până la dânsul. El vroiște să antreneze studențimea pe un câmp de luptă mai rodnic în rezultate. După ce încearcă o destindere a vieții studențești din Cernăuți prin înlăturarea animozităților dintre diferitele societăți, caută să stabilească legătura între tineretul dela sate și cel dela oraș, reprezentat prin studenți. Ideia națională, la dânsul, nu se baza pe o singură clasă socială, ci pe totalitatea lor, iar biruința românismului, spunea el, nu se poate înfăptui decât prin organizarea tuturor forțelor românești. Studenții au datoria să meargă la sate să organizeze tineretul de acolo și să-i insufle idealul noii credinți. Apelul, pe care l-a adresat atât de des, n’a rămas fără răspuns. Puține arcășii au rămas fără nici un student ca membru. In afară de aceasta, el a căutat să câștige bunăvoința și concursul intelectualilor din satele respective. Și trebuie să recunoaștem, spre bucuria noastră a tuturora, că le-a dobândit, Arcăşiile, din organizații pur țărănești, se schimbă în societăți alcătuite din Românii dela sate, indiferent de clasă sau poziție socială, și devin, astfel, admirabile instrumente de luptă. Dimitrie Străchinaru a mers în urma agenților electorali cari au învrăjbit Românii întreolaltă, și a ridicat nuclee de solidaritate românească în fața streinismului.

Așa a conceput el rostul arcășiilor. Şi nici nu putea altfel! El respecta tradiția societății „Dacia“ și mai ales acea a societăților arcășești, „Dacia“ le-a înființat ca instrumente de luptă în contra stăpânirii Habsburgice, iar el le-a reînființat şi reorganizat tot cu același caracter, dar împotriva dușmanului actual: streinul. Și la capătul celor doi ani de muncă istovitoare, arcăşiile sunt un mecanism ce funcționează fără greșeală și o forță politică socială dintre cele mai redutabile. Conducătorii unei instituții, zisă de educație a tineretului, au observat drumul nou pe care erau îndrumate arcășiile, și au ridicat protestul lor în contra acestei tendințe, iar Dimitrie Străchinaru a fost acuzat de apostazie „culturală“ şi de idolatrie legionară. Pe atunci nu era înscris în nici un partid politic. El a lucrat, însă, și a condus ca un legionar. De aici, poate, acuzația, care i-a făcut atâta cinste. S’a apropiat de mișcarea noastră, prin concepția lui despre viață și prin fapta sa. La un moment dat s’a trezit alături de camarazii lui. A văzut situația și a înțeles-o! In toamna anului 1935, câteva luni înainte de sfârșit, se prezintă în fața comandantului legionar al Bucovinei și roagă să fie recunoscut ca soldat, fără nici o pretenție, în mișcarea în care se găsește încadrat organic, prin desfășurarea naturală a lucrurilor.

După ce înfăptuiește două opere mari: arcăşiile și legătura dintre tineretul dela sate și cel dela orașe, el întră în legiune, în comunitatea de muncă şi jertfă pentru un ideal, și se definește, astfel, mai bine ca luptător. In timpul suferiții lui fizice este: vizitat, la spital, de același comandant legionar. Istovit de boală, cu glasul slab, dar cu o tresărire de bucurie în suflet și în ochii lui ce scăpărau altădată, îi spune: „Dacă D-zeu îmi va ajuta să scap, vom merge din sat în sat pentru a le răscoli din nou“. Urma să înceapă a doua etapă din activitatea lui, de data aceasta ajutat de camarazii pe care și-i găsise puțin înainte de moarte și încadrat într’o mișcare generală pe întreaga țară. Nu i-a fost dat să-și continue munca. Dumnezeu l-a chemat la el! Ca luptător era peste măsură de intransigent. Pornit pe un drum, el îl străbătea până la capăt, cu orice risc și cu orice jertfă. Nimeni nu-l putea atrage din calea lui, pentrucă el nu avea nici o slăbiciune, pe care s’o fi putut cineva exploata. Nu-l tenta nimic din bunurile pământești trecătoare. Fire ascetică, în adevăratul înțeles al cuvântului, era menit să fie luptător. Necunoscând ce-i traiul larg, sărăcia lui nu l-a împiedicat nicicând dela muncă. In fața autorităților, uneori neînțelegătoare, se prezenta hotărît, cu fruntea sus, pentrucă totdeauna era convins de dreptatea cauzei pe care o susținea și, dacă nu reușea să le convingă prin vorbă, le bătea cu pumnul în masă. De aceea el n’a cunoscut eșecul în fața nimănuia. Lucrărilor le spunea pe nume, indiferent de persoana căreia îi vorbea. Nu lingușea pe nimeni, el spunea totdeauna adevărul. Îmi aduc aminte de două profesiuni de credință de ale sale, una mărturisită în fața profesorului Nicolae Iorga, cu ocazia Congresului anual al Ligei culturale, ținut la Cernăuți în 1935 și alta, cu ocazia inaugurării oficiale a cursurilor universitare, în Octomvrie 1935, în prezența M. S. Regelui. A trecut peste rigorile de protocol ale momentului și a spus cu atâta căldură ce credea el, încât făcuse impresia că i-a convins pe toți pentru părerea lui. Nimeni n’a ridicat vreun semn de protest, Regele l-a felicitat călduros. Și el spusese doar adevărul crud, pe care ceilalți căutau să-l ascundă. Avea în căldura și tonalitatea vocii lui un timbru mesianic ce făcea imposibilă contrazicerea celor spuse de el.

Cu cei mici era peste măsură de bun. l-a ajutat cu tot ce-a avut. Nu cunoștea ce-i oboseala sau zgârcenia, când îi cerea cineva sprijinul său. Dar mai presus de toate, era un camarad desăvârșit. Nu vorbea pe nimeni de rău. Nu sufla la urechea camaradului din dreapta, că cel din stânga ar fi într’un fel sau altul. Era loial și cinstit în raporturile lui cu lumea. Cu cei „mari“ — mândru ca o stâncă colțuroasă de munte, cu camarazii lui, — un adevărat frate.

Pentru el n’a făcut nimic! Și câte n’ar fi putut face!? Carieră, avere, poziție socială! Le-a refuzat pe toate, îmbrățișând profesiunea spinoasă de avocat şi continuându-și, în libertate, munca lui pentru o Românie mai bună. Acesta era Dimitrie Străchinaru, înfăptuitorul mare, luptătorul neîntrecut și camaradul desăvârșit.

S’a stins, muncind istovitor pentru o credință, la vârsta numai de 29 ani. A fost un nebun, vor spune atâția. Se poate! Într’un secol în care fiecare își caută de afacerile lui cinstite sau nu — n’are importanță —, omul care renunță la sine pentru o cauză ce nu-l privește pe individ, nu poate să apară în fața acestei lumi decât ca atare. Da, dar marile înfăptuiri prin care se creează istoria unui neam, sunt opera acestor nebuni ce se dăruiește în întregime unui crez. Dimitrie Străchinaru a fost unul dintre aceștia, unul dintre puținii pe care-i avem şi poate singurul pe care l-a avut Bucovina. El rămâne o pildă vie de urmat pentru generația care a avut cinstea și onoarea să-l aibă printre membrii ei.

„Însemnările“ cari urmăresc orice efort pentru realizarea comunității românești așa cum o visăm, nu puteau trece sub tăcere fapta mare și pilda de o înaltă semnificație morală a feciorului de plugar din Ilișești. El a trecut dincolo, la morții noștri, fără să moară însă pentru noi. În lupta pe care o continuăm zi de zi, el ne va îndrepta pașii şi ne va îndemna inimile. Pentru noi nu există decât despărțire vremelnică și pe aceasta, ca muritori ce suntem, o deplângem, cei dela „Însemnări“, în același ritm de cânt și muzică ca și ceilalți camarazi:

Bate vântul peste ape,
Trece timpul greu…
Noi mereu te plângem, frate,
Iar tu dormi mereu.

Ion Țurcan
Revista “Însemnări Sociologice”, Cernăuți. Anul I, Nr. 10, Ianuarie 1936