EMINESCU de Aron CotruÈ™
Pe drumuri sprintene și fără moarte,
din Tisa până’n Bug și mai departe,
din Istria uitată pân’la Marea mare;
din Maramureș prin Timoc și Pind,
cuprins de-o necuprinsă’nfioarare
È™i de-o’nvolburare fără hotare,
aÈ™i vrea, ca’n basme, să-È›i aprind,
peste ziua de azi
și peste mii și mii de săptămâni,
cu aspre și cucernice mâni,
lumânări ca niște brazi,
în amintirea Ta statornică și vie,
pentruca de-acuma să se știe
pe-unde în crudă și sălbatică trudă,
se ‘ncrâncenă, și rabdă, și-asudă,
și sângeră deavalma Români;
să se È™tie pân’la capătul lumii de-acu:
cine-ai fost Tu,
ce peste prăpăstii aruncatu-ți-ai punți,
cu dezmărginirea să te înfrunți,
ca’n visuri să-È›i cânte l’a sorÈ›ii fereastră
al enigmelor cântec de pasere măiastră
și fântânile dorului, duios să te îmbie
ca pe-un arhanghel, cu apa lor vie…
De copilandru, ca pe-o coastă de munte,
după pasul tău mare, las urme mărunte
și prin viscole oarbe, ce șuieră, și latră,
mă samăn prin spini, prin mocirle, pe piatră…
Si gându-mi, sălbatic tot ară și ară,
pe-a neamului Mare, furtunoasă È™i-amară…
Ca’ntr’un bun È™i străbun ajun de Crăciun,
în jurul tău haiducește aș vrea să adun,
ca la un pretutindinesc ospăț himeric,
È›ara smulsă din lanÈ›uri de’ntuneric
printre-aduși de vânturi dați de gol, ce se ‘ncruntă,
să te ducem pe braÈ›e cu nemurirea la nuntă…
Si după-atâtea păcate la ceruri strigătoare,
neamul întreg să-Ți cadă la picioare
cu ochii în lacrimi, să-Èši ceară iertare!…
Fior și drum al cântecului meu rebel
crescut subt fulgere și vânturi de oțel,
pe urma ta eu sânger, cad, mă scol și scapăt,
pălmuit de furtuni, până la capăt!…
Dintr’un ochiu adânc de orb potop,
ca spălat cu isop,
din mine mă desbaer, mă desgrop!…
Si de tot ce’n mine-i josnic, mă desfalc:
pe urmele tale să calc, È™i să calc!…
Ca un bătrân și neînfrânt haiduc,
ranele – ca pe vechi medalii – Èši le aduc,
cu tâmplele albe de-a anilor ninsoare,
cu dacoromanică, smerită închinare,
ca unui legendar Stefan-cel-Mare al cuvântului,
scos de Dumnezeu de sub legea mormântului,
O, cetitor în stele
È™i ‘n adâncuri, proroc
în calendarul de criveț și foc
al zilelor mele!…
După botezul din leagăn al vieții și-al harului,
iată-te, singur, pe suișul Calvarului,
cu privirile’n jos
de surpat Făt-Frumos
al gândului într’aripat și-al versului:
ales între aleÈ™ii Universului!…
Scris Ți-a fost Ție, singuratic, să sui și să sui,
prin timpul care fost-a și nu-i,
pe-unde pasul clătinat È›i-l pui!…
Pe când valea zadarnică, te-așteaptă la fereastră,
a eternității noastre pasere-albastră.
In golul orb al acelei groasnice gherle,
fără privighetori și fără mierle,
părăsită de-orice pasere-a raiului,
cin ‘Ți-ar fi putut ghici ultimele zvârcoliri ale traiului?
Ce lunatică, atotpătrunzătoare limbă,
ar fi putut să prindă, ca o divină splimbă,
clipa’n care laurii în spini se preschimbă
și aureola măreață,
în sdrobitoare coroană de ceață?!…
O, Doamne al lumii, se poate oare
o prăbușire mai cutremurătoare
a unuia ales să strălucească ca un soare?!
Ce cumplită răscumpărare pe-a chinului cruce
pentru neamul, pe care’n gând l’a dus È™i îl duce
peste curmă de curmă,
pân’l’a timpului clipă È™i prăpastie din urmă!…
Ce iad mai fioros ca orice iad,
când fluerele fermecate dintre degete-ți cad,
ca de fum
și de scrum,
în clipa cea mai dulce și înalță,
când gândul, pașii de azur pune
din minune’n minune,
în lumea cealaltă !…
Si când se rupe scurt, de-odată,
ca o pânză de păianjen, vraja toată.
Făt-Frumos, ca într’un somn luciferic
simte pe creÈ™tet un coif de’ntuneric,
ca fulgerat de-un ucigaÈ™ dedeochi…
cu fluturi negri pe gând și pe ochi.
De pe priviri, Domnul vălul È›i l’a rărit,
să vezi ca’ntr’o Biblie, dela’nceput la sfârÈ™it,
cu văz fără taine și fără eclipsă,
ca’ntr’o limpede È™i fără margini Apocalipsă!…
Peste-a vorbelor traco-romanica gloată,
peste visteria lor, în mii de locuri îngropată,
crai,
peste-un mănos și mândru grai,
tăcerilor noastre, ca nimeni niciodată,
glas ai venit să le dai!…
Din orice nouă, îndărătnică rană,
Èši s’a rupt, Èši s’a desprins,
în sbor aprins spre necuprins,
câte-o uriașă-aripă năzdrăvană!…
Si-azi cântecul tău: steag în al timpului vânt,
ca țâșnit din adânc de pământ,
din ale dorului și doinei izvoare,
din Dunări și Mări-Negre multimilenare,
se ‘nalță, ca o mie de albi Negoi,
peste prăpăstiile, peste furtunile din noi!…
Despicat-ai, cu uitătură fierbinte,
cu văz ascuțit ca o spadă,
cu gând flămând, la pândă mereu,
straturile de’ntuneric È™i de oseminte,
dela temeliile de neguri și sori ale neamului meu,
Ochiul tău vrut-a până’n străfund, să vadă…
Munții pentru tine, și-au lepădat platoșele de piatră:
să se scufunde – viu scafandru – văzul tău,
din hău în hău,
peste bine și rău,
prin măruntaiele lor, în care cânii pământului latră…
Mulțimile mari, cu Tine de-aceeași limbă,
în frământări zălude,
pe urmele Tale, în sângerări și năpârliri se schimbă
într’un neam, ce ca È™i Tine vede È™i aude…
Peste-ale timpului Tău neghioabe leneviri și glume,
Tu, ca un nou, curat Adam,
deschisu-i-ai ca’ntr’un pustiu, acestui neam,
drumuri fără capăt și datu-i-ai un nume
È™i cântece ca de’nceput È™i de sfârÈ™it de lume!…
Cu pană vie de vultur
sau c’un vârf de suliță,
aÈ™ vrea să-È›i scriu, cu flăcări, numele’n azur,
pe orice șold de stâncă și pe orice uliță!
Dante valah, Maria-Ta!
In foamea ce sălbatic trupul Ți-l mușcă,
ca o vulpe mișea
ascunsă adânc subt haina Ta grea,
în trecerea scurtă pe-aici
Ți-ai mâncat, în taină, inima,
printre-aduÈ™i de vânturi È™i pitici…
N’a curs nicicând È™i pentru Tine, Dunărea,
nici cât pentru un hoÈ› de cai…
Nu Te-a’nfiorat cu-a apelor ei potcă,
nu Te-a legănat pe-al valurilor rai
ori subt ale vânturilor năprasnice săbii,
nici o lotcă
È™i nici bătrâne ori albe corăbii…
Marea-Neagră, neagră și uitucă,
n’a trimis nicicând spre țărmuri, nici o navă:
s’aștepte ca pe-o albă Cosânzeană, inima-Ți bolnavă,
ori ca pe-un Făt-Frumos, nemărginitu-Èši dor de ducă…
Râvnind nemărginirea și Înaltul,
cu-obrazul supt
ai ridicat din lumea de desupt
ca pe-o minune nouă, È›ara asta…
i-ai înălțat in soare, peste lume, creasta,
ca nimeni altul.
Printre-ai tăi trecut-ai palid și tăcut,
cu’nfățiÈ™are de necunoscut…
Cine’n È›ara Ta, te-ar fi putut înÈ›elege?
Pentru ei statura Ta era: o făr-delege!
Cum ar fi putut cei dela masa din frunte
să vadă cu privirile strâmbe și ciunte
dela poale până ‘n pisc un munte?!
Pe unde ai călcat uitat, apăsat,
sfâșiat
de neliniști oarbe, de gânduri cărunte,
viforele s’au isbit de Tine ca de-un munte.
Furtunile surde și urile, cu botul căscat,
Te-au hărțuit, Te-au căutat
ca pe un ciumat halucinat
și cu-ale lor săgeți, ascunse și crunte,
lovitu-Te-au drept
în frunte
È™i’n piept…
O, năprasnică, neînțeleasă Soarte!
Din milioane oarbe și deșarte
din surde mari negre și moarte,
Tu ni l’ai ales È™i ni-l alegi;
l’ai înălÈ›at È™i mereu ni-l înalÈ›i
peste toți ceilalți:
peste voevozi, peste regi,
peste veacuri întregi,
el singur, cu-adevărat –
Împărat!
Dintru’nceput, de’nceput,
Până’n asfinÈ›itu-i fără asfinÈ›it,
fără scaun, fără-arginți, fără scut,
prin moartea-i de năpăstuit și de uitat,
pe-al neamului cer, ca un luceafăr s’a înălÈ›at!
Dar ce ne-a lăsat neagra și-amarnica soarte,
din înfățișarea Lui de Făt-Frumos,
decât o amară privire în jos
și un nume viu pe-o carte fără moarte!
Si-un aspru testament, de pumnul lui scris:
«Doina» s’o È™tim pe de rost până È™i ‘n vis!
Apă vie să ne fie, lege și pâne,
pentru Româniile albe de mâne,
pentru Româniile aspre de mâne,
pentru Româniile dârze de mâne!…
Aron CotruÈ™
January 13, 2026
· 
admin · 
No Comments
Posted in: La ordinea zilei, Restituiri
