MOŢA – MARIN: JERTFA LOR de Radu Gyr

.

După leaturi şi veacuri adânci, Dumnezeu s’a aplecat din nou peste Ţară. Zările s’au despicat spre Apus și în fundurile lor înroșite, s’a arătat Crucea.

Împroșcată cu gloanţe, pângărită de nelegiuiți.

Iisus a venit iar printre noi. Cu fruntea din nou însângerată, cu rănile iarăși deschise, — aşa cum nu mai venise de mult. Din vremurile lui Mircea Basarab. Din veacul lui Ştefan-Vodă. Şi-a fost din nou o chemare adâncă pentru El și Cruce.

Şi la chemarea Lui, s’au ridicat din neam — fulgere verzi — cei şapte tineri. Tot ce avea neamul astăzi, mai curat, mai limpede ‘n cuget, mai neîntinat pe frunte…

De mult nu mai muriseră românii pentru Mântuitor: de la oștenii cruciați ai lui Mircea.

De la răzeşii lui Ştefan, pe plaiurile ameninţate de semilună.

Plecați în cruciadă peste hotarele țării — a doua cruciadă de acest fel în istoria noastră —, sub cerurile mari de plumb şi de schije ale unui alt tărâm, Ion Moța şi Vasile Marin au căzut ciuruiţi de gloanţe. Au căzut sfârtecaţi, cu mâinile încleștate pe armă, cu ochii arzând îndreptați spre flacăra Crucii aprinse pe cer.

Au primit moartea departe de fruntariile noastre, pe un pământ latin. Dar jertfa lor nu se înstrăinează de idealurile sfinte ale Patriei. Dimpotrivă! Fiindcă acolo, in Spania, în lupta arhanghelică împotriva beznei luciferice, se apără două lumini. Altarul și conștiința de Neam. Fiindcă acolo, în Spania, în răzmerița satanică, se oglindesc molimele roșii care mocnesc ascunse, în umbră, și la noi, dornice de răbufnire și de bântuiri. 

Fiindcă înfrângerea lui Lucifer acolo, înseamnă o suliță înfipt în pieptul lui și aici. Moța și Marin au plecat să moară peste hotare, așa cum au plecat să moară, la Nicopole, cruciații basarabului. 

Sângele lui Moța, sângele lui Vasile Marin, sfințind, prin curatenia lui, pământul Spaniei, înseamnă o mare, mucenicească jertfă, pentru apărarea lui Iisus. 

Dar el mai înseamnă și-o a doua jertfă. O jertfa înaltă pentru Neam. Pentru reabilitarea neamului, urgisit, bântuit de păcate, verminat de miseliile unora și socotit, peste granițe, de mulți – de cei ce ne cunosc doar „oficial” – ca lipsit de curățenie sufletească, de sfințenie, de eroism. 

Sângele viteaz al lui Ion Moța și-al lui Vasile Marin spală păcatele neamului și-i șterge de pe frunte mâlul cu care l-au mânjit mișeii. 

Cu viețile lor, Ion Moța și Vasile Marin au sfințit temnițele pe unde au trecut. 

Cu morțile lor, cu sângele lor, sfințesc un neam întreg. 

Sângele celor doi legionari e, în același timp, un descălecat înapoi, spre obârșia lui. Este întoarcerea sângelui latin, după sute de ani de clocotire în Dacia, pe țărâna meleagurilor apusene de unde ni-l adusese liberul Traian.

Constelați de mari curcubeie lăuntrice, Ion Moța si Vasile Marin – întruchipări ale sfințeniei şi vitejiei — îşi trec aureolele ce le împresoară tâmplele, pe fruntea întregii generaţii legionare şi, de-aici, pe creștetul înalt al Țarii.

Mormintele lor despică istoria şi-i luminează, ca două columne de foc, drumurile pe care va merge Biruinţa Neamului. Căci din aceste două scumpe morminte va crește, vânjoasă cununa gorunului de fier ale cărui rădăcini au început din lutul lui Sterie Ciumeti.

Ion Moţa și Vasie Marin s’au așezat în istorie. La grea răspântie de vremi, sub troița destinului nostru istoric, ei ard ca arhangheli de aramă…

Iar din istorie, de-acolo unde sunt orânduiţi lângă ctitori şi lângă cruciații lui Mircea, Ion Moţa şi Vasile Marin trec, cu pași de azur, în legendă, în baladă.

Trec în legendă, aşa cum au trecut, din veacul istoriei lor, în cele „o samă de cuvinte“ ale cronicarului Neculce, săgeata lui Ştefan Voda, semănătorul de mânăstiri, sau visul de aur al mrejerului Rareş…

Şi trec în baladă, așa cum au trecut cu meşterul dela Curtea de Argeş şi moartea ciobanului Mioriţei.

Aici, în baladă, Moţa şi Vasile Marin — zădărindu-și însuşi sângele lor în temeliile Bisericii şi Neamului — întâlnesc şi întrec jertfa lui Manole.

Aici, în baladă, amândoi primesc seninătatea dacică a cununiei cu moarta așa cum o primea ciobanul „pe-o gură rai”.

Târziu, peste ani, — sub stema gloriei unui neam triumfător — în amurguri cu bronzuri de toamnă, în seri adânci şi străbune de iarnă, cei doi legionari vor fi povestiţi în viers, în doină, în cântec de vitejie sau în poveste, — copiilor de mâine, copiilor de peste veac…

Iar nouă tuturor celor de azi, de ar fi să ni se prăbușească în pulbere, — ca sub mânia unui cumplit blestem dumnezeesc — toate năzuinţele, încercările ori faptele noastre, ne-ar rămâne, totuși, un soare adânc, o mare lumină interioară, o senină mândrie a frunţii pe care am ridicat-o, rostind: — „Noi am trăit în veacul jertfei lui Moța şi-a lui Vasile Marin!”

Radu Gyr
„Cuvântul Argeșului”, Anul II, Nr. 28-30, 1 Feb. 1937.

January 9, 2026 · admin · One Comment
Posted in: La ordinea zilei, Mişcarea Legionară

One Response

  1. Garda de Fier | MOŢA ȘI MARIN, EROI ROMÂNI ÎN SPANIA - January 9, 2026

    […] 13 IANUARIE 1937: JERTFA ŞI DORINŢA LEGIONARILOR CĂZUŢI PENTRU CRUCE MOŢA – MARIN: JERTFA LOR de Radu Gyr […]