A început pe sub fereastră
să cadă fulgi de nea uşor…
și’n dansul lor îmi spun povestea,
tăiată’n lumea unui dor.

Mă poartă gândul azi departe…
prin satul meu cu uliți multe,
mă simt strein și parcă nimeni,
nu vrea cântarea-mi s’o asculte.

Eu am purces în lumea largă,
strângând în suflet mult venin…
tu ai rămas să mori în mine,
murind ai fost ca ş’un strein.

Azi eu mă’ntorc pe-a tale uliţi,
dece suspini când am venit!?
pornesc încet şi ’nvins de lacrimi
colind tot satul adormit.

Pe sub fereastra casei noastre,
trec cântul meu și’n dor îl port;
s’a stins lumina în odac,
nu-i nimeni, parcă totu-i mort.

N’aud decât cum plânge doina
departe’n margine de sat…
suspină plopii o colindă,
cu Leroi-Fata de ‘npărat.

Eu am tăcut şi în tăcere,
priveam cum luna plânge’n cer;
se stinge’ncet colinda noastră,
a fost și nu-i, decât mister.

În sat, pe uliți, nici-un sgomot…
“Și nici-o ceată hăuind;
s’a însurat băiatul popii,
cu cine oare mai colind!? 

Mi-a înghețat sub geană plânsul.
mi-e dor de satul meu, de voi,
ce a-ți rămas la vatra sacră
trăind în doine de cimpoi.

Mi-e dor de voi, de cântul vostru,
pe unde astăzi mai sunteți!?
eu am rămas pribeag în lume…
n’am nici icoane în pereți.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Afără luna plânge’n mine,
dureri adânci de dor am strâns… .
cântarea mea e o colindă,
am fost și nu-s decât un plâns.

I. Horaţiu
(din almanahul ziarului “Prutul”, 1941)