83 DE ANI DE LA ÎNFIORĂTOAREA NOAPTE A DEPORTĂRILOR

“Cel mai mic avea trei luni şi plângea în trenul ce-i ducea în neagră străinătate. Soldaţii ruşi, care-i păzeau, i l-au smuls de la sân şi l-au aruncat din mersul trenului pe geam afară”.

Satul Mahala a avut o soartă tragică – e unica localitate din ţinut, unde doar într-o singură noapte, cea de 12 spre 13 iunie 1941, au fost deportate 602 de persoane, dintre care 26 de nou-născuţi şi până la un anişor, 98 de copilaşi de la 1 anişor până la 7 ani, 210 copii, cu vârste cuprinse între 7 şi 15 ani. La foarte puţini dintre ei le-a zâmbit norocul să-şi revadă glia străbună, casa părintească şi pe cei dragi. La fel precum şi Domnica, soţia lui Florea Maslovschi, soţul căreia şi-a găsit sfârşitul în apele clocotinde de sânge ale Prutului, fiind împuşcat de grănicerii sovietici la Lunca. Consideraţi „duşmani ai poporului”, a fost ridicată într-o noapte şi deportată în Siberia împreună cu cei cinci copii. Cel mai mic avea trei luni şi plângea în trenul ce-i ducea în neagră străinătate. Soldaţii ruşi, care-i păzeau, i l-au smuls de la sân şi l-au aruncat din mersul trenului pe geam afară. Nu le-a pus nimeni la dispoziţie acolo, pe pământurile sălbatice şi pustii, vile de lux, precum în prezent unor vlăjgani tineri şi în puteri, actuali refugiaţi din estul Ucrainei, ci i-au închis cu zecile într-o baracă geroasă, fără pat şi aşternut, impunându-i, flămânzi şi goi, la munci silnice. N-au rezistat calvarului 3 dintre fraţii mai mici, murind de foame şi ger, supravieţuind suferinţelor critice doar Vasile şi Dumitru. Peste câteva luni, au îngropat-o, sub zăpadă şi gheţari, şi pe buna lor măicuţă, sleită de puteri din cauza muncilor grele şi foametei. Doar peste 35 de ani şi-a revăzut soţia şi copiii, fratele lui Florea, Toader Maslovschi, care, fiind rănit în 1940, la Cotul Donului, s-a retras cu armata română în Ţară, unde s-a tratat, apoi, aflând de persecuţiile românilor bucovineni, i-a fost frică să se întoarcă la baştină. Dar, totuşi, a plecat la cele veşnice cu dorul împlinit.

Deşi de la evenimentele dramatice din iunie 1941 s-au perindat 73 de ani, timpul nemilos aşa şi n-a vindecat durerea din sufletele celor care şi-au pierdut rudele în masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă, gulaguri şi lagăre ale morţii, celor care îi deplâng încă pe cei scumpi şi dragi, înghiţiţi de hăul „raiului” sovietic, care a început pentru românul înstrăinat de Ţară odată cu cedarea Bucovinei şi ocuparea ei de călăii sovietici. Evident, n-a fost ocolită de Cel de Sus nici o localitate românească din ţinut, locuitorii căreia să nu fi avut de suferit după îngrozitoarea „eliberare”. Cele mai mari sacrificii la altarul de jertfă al Neamului le-a avut de suportat românii din comuna martiră Mahala, raionul Noua Suliţă.

Printre cele 602 persoane, deportate în înfiorătoarea noapte de 12 spre 13 iunie 1941, a fost şi Maria Doroş, rămasă văduvă încă în primul război mondial, atunci în vârstă de 60 de ani, şi fiica ei – Domnica – de 20 de ani. Cu această durere răvăşită în suflet a ajuns în toamna vieţii Nicolae HOSTIUC din s. Mahala, care, împreună cu soţia Aurica, fostă profesoară de română, le păstrează mereu vie amintirea în inimi.

„Considerată „duşman al poporului sovietic”, fiindcă fiul Sain a luptat în armata română şi a căzut la Cotul Donului, iar fiul Gheorghe, chemat la datorie sub arme şi încorporat în rândurile luptătorilor, când s-au retras trupele române a plecat şi el în România, bunica Maria împreună cu fiica Domnica au fost duse cu forţa la gară, la Sadagura, încărcate în vagoane pentru vite cu alți deportaţi şi duse în Siberia, unde au fost impuse la munci silnice, îndurând chinuri îngrozitoare – foame, ger, boli. Umblau, în rând cu bărbaţii, la tăiat pădure, dormeau câte 25 de persoane într-o baracă geroasă, li se dădea doar 250 de grame de pâine pe zi şi acea neagră ca pământul şi udă, de-o puteai scurge precum rufele. Însă, în pofida greutăţilor, a rezistat vitregiilor sorţii. Iar peste ani, când a ajuns în satul natal, în curtea casei părinteşti, a sărutat de bucurie prispele. A mulţumit lui Dumnezeu că le-a dat puteri pentru a învinge jugul bolşevic şi norocul de a-şi îmbrăţişa glia străbună, de a trăi alături de cei dragi, pe pământul strămoşesc”.

Adevărul e că drama familiei Hostiuc au împărtăşit-o aproape fiecare familie de români din nordul Bucovinei. Destinu-i tragic avea să-i pregătească o puternică lovitură şi tânărului Petrea HOSTIUC. În 1944, iscoadele sovietice l-au arcănit şi l-au dus cu forţa la muncă silnică, la Onega, unde, în acel an blestemat, au fost vânaţi vreo 300 de măhăleni.

„Tatăl Petrea avea 34 de ani, când a fost prins şi dus cu forţa, în 1944, la muncă grea, într-un lagăr stalinist de pe ţărmurile lacului Onega. Munceau flămânzi şi goi mai întâi la construcţia căii ferate, cărau în spinare lemne şi fiere grele, fiind trataţi ca pe nişte animale. Ca să nu moară de foame, tata mânca bureţi cruzi din pădurea din apropiere. Din 300 de bărbaţi, voinici şi frumoşi, s-au întors la baştină doar vreo 30, de-abia trăgându-şi viaţa şi sufletul după ei, fiind sleiţi de puteri. Un văr de-al tatei, când a fost „vânat”, cântărea vreo 90 de kg, s-a întors de 35 kg”.

Jertfele românilor au fost mari, iar crimele faţă de populaţia băştinaşă din ţinutul bucovinean, care n-a dorit să fie îngenunchiată de cotropitori – îngrozitoare. Să-i păstrăm pe Martiri în amintire şi să nu întoarcem nicicând această pagină neagră a istoriei ca ea să nu atingă şi să nu curme zborul visului copiilor şi nepoţilor noştri.

Felicia Nichita-Toma, „Zorile Bucovinei” , Cernăuți

June 20, 2023 · admin · No Comments
Posted in: Românii Înstrăinaţi