Polemici din Exil: RĂBDAREA CĂPITANULUI DE REZERVĂ EMILIAN de N. S. Govora

Revista “Carpații”, Madrid, Spania. Anul XXVII, Nr. 46, Oct.-Dec. 1984

Domnul Traian Popescu, scriind despre mareșalul Antonescu, afirma că ofițerii de cavalerie îl porecliseră câinele roșu și că subalternii nu-l iubeau și aveau teamă de el pentrucă urmărea până la nimicire pe cei care se împotriveau vederilor lui. Şi aceste afirmaţii ale dlui Traian Popescu, l’au dus până la “marginea răbdării” pe căpitanul de cavalerie de rezervă, I.V. Emilian.

În fond e vorba despre porecla de câinele roșu care i s’a dat mareșalului Antonescu de toată lumea. Eu, de exemplu, am aflat aceasta pentru prima dată în 1942, de la un profesor scriitor, Gheorghiu, din cenaclul revistei “Însemnări ieșene”. Și această poreclă i se dădea “în sens pejorativ” — George Barbu, Le III — e homme de l’axe, pag. 14.

Asupra acestui lucru, toată lumea e de acord, dar căpitanul de cavalerie de rezervă Emilian, vine cu o întreagă poveste, auzită fără îndoială la popotele prin care a trecut ca ofițer de rezervă de cavalerie. lată această poveste: “La 27 Iunie 1913, România declara războiu Bulgariei, intrând în cel de al doilea războiu balcanic. Divizia de Cavalerie română urma să treacă Dunărea și să asigure flancul drept al dispozitivului trupelor române.

Avansat la gradul de căpitan la 2 aprilie 1913, absolvent al Școlii Superioare de Războiu, Ion Antonescu este afectat statului major al acestei divizii. Căpitanul de cavalerie care abia împlinise 31 de ani prefera însă să participe direct la operaţii. Cere și i se aprobă să constituie un detașament de descoperire, desemnat să treacă primul Dunărea și având următoarea compunere: un escadron plus două plutoane din Regimentul I Roșiori, o secţie de artilerie călăreaţă și un pluton de cicliști. După ce și-a constituit detașamentul, numind pe Locotenentul C.M. Pantazi comandant al avangărzii, Căpitanul Antonescu era în așteptarea ordinului de operaţii, dar acest ordin se făcea așteptat…

Generalul Mustaţă, comandantul diviziei, șef simpatic şi mucalit, convocase toți comandanții de regimente într’o școală și se străduia, împreună cu el, să redacteze acest ordin, cam greu de întocmit, pentrucă lipseau informaţiile despre inamic și nu se primise nici directive pentru cazul când divizia ar fi ajuns la graniţa Serbiei…

Era aproape ora 3 și trecerea pe malul celălalt trebuia să se facă înainte de revărsatul zorilor. Pierzându-și răbdarea, Căpitanul Ion Antonescu aleargă la școală, dă buzna în sala de clasă unde se aflau șefii ierarhici și raportează:

“În mai puțin de-o oră trebuie să trecem dincolo. Am îmbarcat detașamentul. Caii sunt nervoși de-atâta stat pe loc. Vă rog să-mi daţi ordinul de operaţii”.

Cam încurcat generalul Mustaţă îi răspunde că trebuie să mai aștepte, că ordinul nu-i încă gata… Spre uimirea celor prezenți, tânărul căpitan ripostă acestui răspuns: Dați-mi, vă rog, hârtie. Vi-l fac eu, ordinul de operaţii”.

I s’a dat hârtie. Antonescu s’a așezat la o masă și în 20 de minute a făcut ordinul de operaţii, pentru toate unităţile diviziei și pentru detașamentul lui. Pe acesta din urmă l-a băgat în buzunar. A salutat din pinteni şi dus a fost…

Cuprinși de perplexitate, ofițerii superiori au rămas muţi, iar generalul Mustaţă a exclamat: Cine-i câinele ăsta roșu? De atunci, porecla aceasta a circulat, mai întâiu în rândurile cavaleriștilor şi apoi prin comandamente, mai ales pe timpul primului războiu mondial, când maiorul lon Antonescu, în calitatea lui de șef al operaţiilor la cartierul Generalului Prezan, se ciocnea deseori cu cei mai mari în grad decât el care, în cele din urmă cedau, pentrucă concepția lui privind desfășurarea operațiilor era cea justă”.

Prin urmare, pe căpitanul de rezervă Emilian, îl enervează numai originea poreclei, care după el, e cea povestită mai sus. Deci la 1 Aprilie 1913, lon Antonescu este absolvent al Scolii superioare de războiu și este afectat Statului Major al diviziei I-a de cavalerie română. Și la 27 Iunie 1913, România declara războiu Bulgariei. Căpitanul Antonescu cere să participe direct la operajii și în acest scop i se aprobă constituirea unui detaşament sub comanda lui. Și acuma pe malul Dunării, căpitanul aștepta ordinul de operaţii pe care, restul Statului Major al Diviziei, se chinuia să-l facă, sub comanda generalului Mustaţă. Și căpitanul Antonescu, vine în școala în care Statul Major al Diviziei, nu poate să dea naștere ordinului de operaţii și după ce îl face el numai în 20 de minute, pleacă la detașamentul lui. Până aici toate bune, dar de aici povestea aflată de căpitanul de rezervă Emilian la popotă, se încurcă. Generalul Mustaţă, primul care se desmeticeşte în faţa celor povestite mai sus, exclamă: Cine-i câinele ăsta roșu? Deci generalul Mustaţă nu-l cunostea pe câinele roșu. Și aceasta nu se poate!!! Generalul Mustață era comandantul Diviziei I-a și în această calitate, era obligat să cunoască, pe toți ofițerii, Statului Major al Diviziei. Nu se poate concepe faptul că un ofițer căpitan, numit la 1 Aprilie 1913 în Statul Major al Diviziei I-a de cavalerie, să lucreze în aceasti divizie și la 27 Iunie 1913, să nu fie cunoscut de comandantul Diviziei, generalul Mustaţă. Căpitanul de rezervă Emilian nu șite că primul lucru la care era obligat căpitanul lon Antonescu să-l facă, era să se prezinte comandantului de Divizie? S’ar putea admite, dacă ar fi vorba numai de două-trei zile, că generalul să fi fost în concediu sau să aibă nu știu ce lucruri importante de făcut, dar uproape două luni, e prea mult și povestea de la popotă, așa de bine ticluită, se prăbușește ca un castel de cărţi de joc.

Dar mai este încă ceva: căpitanul de rezervă Emilian, afirmă că în şcoala unui sat de pe malul Dunării, erau adunaţi toți ofițerii Statului Major al Diviziei, în cap cu generalul Mustaţă, și se chinuiau să dea naștere unui ordin de operaţii şi ordinul – al dracului -, nu vroia să iasă! Nici esta nu se poate admite. În cazul acesta, ofiferii noștri de Stat Major de la 1913, nu știau nimic, absolut nimic! Și doar era vorba de primul ordin al unei divizii, la început, când încă nu se iviseră probleme de rezolvat, și ofițerii, toți ofițerii unui Stat Major al unei divizii de cavalerie rămâneau cu degetul în gură și nu știau ce să facă. Nouă nu ni se pare un lucru extraordinar ca căpitanul Ion Antonescu să știe să facă singur primul ordin de operaţii al unei! divizii, ci că ceilalți ofițeri al Statului Major al unei divizii, să nu știe să-l facă!!!

Eu ca ofițer de infanterie, protestez în fața afirmaţiei unui ofițer de rezervă de cavalerie, că toţi ofițerii unui Stat Major al unei divizii de infanterie, n’ar fi știut să facă ordinul de operații, primul ordin de operaţii, al unei divizii. Dacă ofiţerii de cavalerie, activi, cred altfel, îi priveşte. În acest caz, căpitanul de cavalerie, Adrian Chintescu, are cuvândul.

* * *

După căpitanul de rezervă Emilian, lon Antonescu era iubit de subalterni și nu aceștia l-au poreclit câinele roșu, ci șefii mai mari. Dar iată ce spune George Barbul în cartea închinată mareșalului, “Le – III-e homme de l’axe”. Atrag atenția cititorilor că George Barbul a trăit în umbra mareșalului circa patru ani de zile, deci l-a cunoscut pe mareșal de aproape și nu de departe, din poveștile și snoavele de la popotă.

Și în plus, l-a iubit cum nimeni altul pe mareșal, care la rândul lui a răspuns cu aceiași monedă. Cartea “Le IIl-e homme de l’axe”, a fost publicată la Paris în lunie 1950 și a fost scrisă în scopul de a-l apăra pe mareșal în fața tuturor dușmanilor lui. Și iată ce citim în această carte: “Antonescu nu-și datora porecla sa de “câine roșu” fidelității și devotamentului care sunt caracteristice rasei canine. Dacă el trecea drept un câine, aceasta era în sensul pejorativ. “El mușca chiar când se așteapta cineva mai puțin”, spuneau ofițerii care serviseră sub ordinele sale. Primul sentiment care el îl inspira, era teama. Severitatea sa, insensibilitatea sa care îl făceau să ignoreze până și ceiace însemna verbul a ierta, spune fără îndoială ceva. Dar trebuie să se adauge că el nu era din epoca noastră; în el retrăia un om al speciilor primitive care nu s’au domesticit decât cu încetul în cursul anilor. Ce alt sentiment decât teama putea s’o pricinuiască anacronica prezenţă printre noi un descendent direct al războinicilor vicleni și sălbateci de altă dată? —op, cit. pag. 14.

Deci e vorba de ofiţeri care au servit sub ordinele-mareșalului, de subalterni deci, și nu de cei mai mari decât el. Mareșalul nu știa ce este iertarea, spune dl George Barbul și un șef iartă celor mai mici, subalternilor și nu celor mai mari. Domnul Traian Popescu scrie că Antonescu era temut dar nu iubit de subalterni care-l porecliseră câinele roșu, pentrucă urmărea până la nimicire pe cei care se împotriveau vederilor lui. Păi frazele acestea sunt scrise cu mânuși, cu eleganţă faţă de frazele dlui George Barbul care spune că mareșalul nu cunoștea cuvântul iertare (cuvânt subliniat în carte de autor și nu de noi), și muscă atunci când te aştepţi cel mai puțin. Ba mai mult, prezenţa printre noi a mareșalului Antonescu, părea prezența anacronică a unui descendent direct al războinicilor vicleni și sălbateci de odinioară!!!

Căpitanul de rezervă Emilian ne face și o descriere fizică a mareșalului: “Mareșalul lon Antonescu arăta mai mult a om de tip nordic și părul lui era blond întunecat spre arămiu. Domnul Traian Popescu crede a ști pentru ce i s’a spus “câinele roșu”. Deci după căpitanul de rezervă Emilian, mareșalul era deadreptul simpatic. Nu-l contrazic, dar să vedem ce spune d George Barbul: “O faţă osoasă, cu pomeţi și cu maxilare puternic marcate, pătată cu mici puncte roșii care dădeau tenului său aproape incolor un aspect maladiv. Atâtea riduri că faţa sa părea un teren accidentat. O gură înconjurată de cute adânci, buze subțiri și decolorate care nu descopereau decat rar niște dinţi lungi și galbeni. Părul roșu și sprîncenele cu accent circumflex. Ochi albaștri, de un albastru foarte clar, între pleoape ușor umflate și înroșite de o conjuctivită cronică; el îi ținea pe jumătate închiși ca și cum ar fi fost tot timpul gata de a adormi și nu-i deschidea decât pentru a ataca. Ansamblul făcea să te gândești la stramoșii giganți ai crustaceelor din zilele noastre. Și totuși nu se putea zice că el era urît. Dar trebuia timp pentru a se obișnui și a-l privi în faţă” — George Barbul, op. cit. pag. 14-15.

Dar numele lui lon Antonescu devine celebru din anul 1907 când cu ocazia revoluției, sublocotenentul lon Antonescu a ucis 27 de cameni. Acești cameni erau orășeni din Galaţi și nu țărani. Cu țăranii, sublocotenentul Antonescu s’a purtat bine sau aproape bine. Sublocotenentul avea și două tunuri cu care trăgea numai ca să-i sperie pe țăranii de la 1907. “Foarte departe de sate, în plin câmp, el trăgea, seara de preferință, când sunetul se propagă mai bine. Țăranii auzeau tunul bubuind departe. “Armata sosește. Ea trage asupra satelor…” Svonul alerga înaintea lui Antonescu făcând să nască teama de autorități, și el punea sfârșit oricărei agitații. De atunci nu i se spunea decât “câinele roșu”, atât pentru culoarea părului său cât și pentru sângele ce a făcut să curgă”. — George Barbul, op. cit. pag. 17.

lată dar alte provești care nu mai sunt spuse de căpitanul de rezervă Emilian şi nu mai sunt povești auzite la popotă, ca aceia pe care ne-a povestit-o cu generalul Mustaţă. Încăodată îi aducem aminte căpitanului de rezervă Emilian, că are cărţi în bibliotecă ca să fie citite și nu să fie păstrate cu foile netăiate. În polemică se întrebuințează argumente și nu fraze sforăitoare ca cele întrebuințate în “Revista Cavaleriei” de sub direcţia căpitanului de rezervă Emilian.

* * *

Când s’a cedat Cadrilaterul, un locotenent din regimentul 2 de pază, a crezut că face bine dacă-i confiscă bijuteriile unui Neamţ, crezând că Neamţul va rămâne în Cadrilaterul cedat. Dar Neamţul a venit cu Românii și a apărut la Cerna Vodă. Între timp, căzuse Carol al II-lea și noul regim care venise, a adus ceva nou: poliția legionară. Și Neamțul a fâcut plângerea tocmai la această poliție legionară. Și legionarii l-au arestat pe locotenentul de grăniceri, ceiace a provocat nemulțumirea ofițerilor care nu admiteau amestecul poliției când e vorba de ofiţeri. Au intervenit, ofițerul a fost pus în libertate, dar fusese sesizat tribunalul militar așa că afacerea își urmează cursul ei. Natural afacerea se lungește și cad legionarii şi odată cu căderea lor, zările se limpezesc, aruncându-se vina pe legionari care, cum toată lumea știe, “abuzaseră și arestaseră pe un om nevinovat”. Afacerea ajunge la generalul Antonescu care a primit pe locotenent cu bunăvoință și-ajunsesem deja în lunie, și drept pedeapsă, îl trimite pe front și locotenentul cade grav rănit, pierzându-și vederea. L’am cunoscut pe acest locotenent la Cerna Vodă înainte de a fi chemat la general și era furios contra legionarilor și contra Germanilor, dar în vara anului 1943, l’am reîntalnit pe peronul gării de Nord din București. Era pe peron, în aşteptarea soldatului de ordonanţă pe care-l trimisese să-i caute un loc în trenul de Braşov. Avea ochelari negri și pe obraz o crestătură adâncă. Am fost foarte bucuros de întâlnire și am strigat: Stoica, ce e cu tine?, la care Stoica nu știa cum să-și manifesteze bucuria. — Domnule căpitan, domnule căpitan, ce bucurie mare am că vă întâlnesc. Nu vă văd, dar vă cunosc glasul.

Şi în jumătate de oră, mi-a povestit toată tragedia lui. Fusese rănit în prima lună de războiu și Germanii îl duseseră la Viena unde a stat mai bine de doi ani. Un ochiu e pierdut definitiv, cu celălalt a început să vadă ca prin ceaţă. De la Viena l-au trimis în concediu o lună și după aceia trebuie să se întoarcă, unde, cu răbdare, medicii germani, sperau că își va recăpăta complet vederea la celalalt ochiu. L’am întrebat ce părere mai are despre Germani, la care Stoica mi-a răspuns: admirabilă dle căpitan, după ce au făcut pentru mine, îi divinizez.

Între timp, s’a întors ordonanța cu rezultatul: nu am găsit nici un locușor, dle locotenent. La aceasta, Stoica a înclinat capul, în semn de acceptare a situaţiei dar eu am sărit în sus. — Nu se poate Stoica, ești un mare mutilat de războiu. Şi luându-l de braț am urcat în primul vagon de clasa I-a. Și am cerșit în acest vagon un locușor pentru acest mare mutilat de războiu. Niciun răspuns, ochii tuturor se îndreptau spre ferestre, în jos sau în ziare. Trenurile erau obligate să aibă un compartiment de clasa l-a pentru răniții de războiu sau pentru invalizi și acest tren uitase să-l pună și atunci cu Stoica m’am dus la șeful gării. I-am expus cazul camaradului meu și i-am cerut să facă un compartiment pentru răniți la vagonul de clasa I-a. Șeful gării a început să se scarpine după ureche. — E greu, e foarte greu dle căpitan. La care mi sa urcat sângele în cap și i-am arătat mânerul săbiei. — Domnule șef de gară, acesta este un ordin. Poate îţi vei bate joc de un astfel de ordin, dar dacă nu-l vei executa, imediat dau o telegramă dlui mareșal Antonescu și… va fi foarte rău de dta. Însfârșit, datorită mareșalului de care toată lumea avea frică, lam urcat pe locotenentul Stoica în compartimentul făcut liber spunându-i tare: Vei merge singur în acest compartiment și nu vei da voie nici unui porc dintre aceștia să între înăuntru.

Însfârșit, în cazul locotenentului Stoica, mareșalul a procedat aproape bine și atragem atenția cititorilor că locotenentul a fost trimis pe front cu gradul lui de locotenent.

* * *

Când s’a cedat Basarabia, în 1940, căpitanul Nicolescu, ajunge cu escadronul lui în târgul Edineţi și pe strada principală a târgului el găsește pe un alt căpitan, Enescu, legat de un stâlp de telegraf, cu hainele rupte, plin de scuipat și murdărie. Locuitori! Nemți și ucrainieni ai târgului, făcuseră coadă ca să urineze pe corpul prizonierului. Din această situație l-a scăpat numai sosirea escadronului căpitanului Nicolescu. Enescu a povestit ce i s’a întâmplat și întreaga noapte n’a putut să doarmă de rușine și s’a împușcat. Revenit la Edineţi, în 1941, căpitanul Nicolescu, găsi în mijlocul străzii trei cadavre de soldaţi, oribil mutilaţi. Nici un civil nu se găsea pe stradă, aceștia se ascundeau în dosul storurilor coborîte, în casele lor. Pe urmă, deodată, se auzi un foc de armă şi un soldat căzu de pe cal. Căpitanul Nicolescu văzu roșu înaintea ochilor și nu a mai știut ce face: copii, femei şi bătrâni au fost omoriîţi de soldații români. Când escadronul a continuat înaintarea, în urma lui rămâneau mai multe sute de cadavre.

Înainte de a-l trimite la Curtea Marțială, generalul Antonescu voi să-l asculte pe căpitanul Nicolescu. Și căpitanul i-a spus în zece minute tragedia lui: “Eu refuz revolverul, dle general, striga aproape, căpitanul, care tremura din tot corpul, și Curtea Marțială, deasemeni. Dacă dumneavoastră mă condamnaţi, eu renunț de a mă apăra. Antonescu, făcut mic și crispat, se apropie de el, și după ce-l privi cu atenție lung timp, îi spuse: “Eu îţi dau o ultimă şansă. Dacă vrei reabilitarea, du-te și caut-o pe front”. Căpitanul Nicolescu găsi această reabilitare completă, în faţa fortificațiilor Odesei” — George Barbul, op. cit. pag. 124.

Fără îndoială, în faţa acestui caz, care-i amintea cele 27 de cadavre de la Galaţi, generalul Antonescu nu a stat mult pe gânduri și l-a trimis cu gradul lui de căpitan ca să-și găsească moartea.

* * *

…Şi s’a mai întâmplat un caz de conștiință pentru mareșalul Antonescu. Generalul Tătăranu, o figură a primului nostru războiu, comanda acum trupele noastre încercuite la Stalingrad. Și într’o zi, generalul apare la București. “Trupele de la Stalingrad, rezistau încă. Avioanele care veneau să aterizeze în aeroportul instalat în mijlocul orașului, era singurul mijloc de comunicare cu Țara. Acest “pod aerian” funcţiona de mai mult de o lună și jumătate. Generalul Tătăranu, comandantul trupelor române, îi trimitea lui Mihai Antonescu, de fiecare dată când venea un avion, rămas bunurile sale definitive. EI scria frumoase scrisori sentimentele. Președintele de Consiliu, într’o scrisoare, îl spuse că ar fi mulțumit dacă l’ar vedea. Fără să aștepte alte încurajări, generalul urcă în primul avion și sosi la București, în a doua jumătate a lunii lanuarie. Mareșalul era consternat. El îi ordonă să vină la el imediat. “Dumneata pleci astăzi la Stalingrad”, îi spuse mareșalul fără să-l privească. Acesta încercă să se explice: “Este preferabil să fii un om viu în mijlocul morţilor decât un mort în mijlocul oamenilor vii”, spuse Antonescu, tăindu-i cuvântul. Într’un acces de furie, arătându-i ușa generalului Tătăranu, Antonescu îl strigă: “Dumneata ai de ales între plotonul de execuţie care aşteaptă pe toți dezertorii și datoria de a relua comandamentul de la Stalingrad”. A doua zi în zori, Tătăranu lua loc într’un bombardier german care sbura spre Stalingrad. Avionul a trebuit să aterizeze la Odesa, din cauza unui atac de apoplexie al generalului. Starea sa nu se mai amelioră. Jumătatea corpului rămane paralizată: Un adevărat mort în mijlocul celor vii” — George Barbul, op. cit. pag. 169-170.

Mareșalul nu avea altceva de făcut și măsura luată a fost cea bună. În orice caz, în aceste cazuri expuse mai sus, mareșalul nu a degradat pe cei trei ofițeri, deși măsurile erau pedepse, totuși i-a trimis pe front cu gradul ce-l aveau. Dar trebuie să atragem atenția cititorilor că cei trei nu se împotriveau vederilor mareșalului, cum spune în articolul lui, Traian Popescu. Contra vederilor mareșalului, au fost legionarii, în cap cu dl Horia Sima. Domnul Horia Sima nu a voit să cedeze șefia Mișcării legionare, generalului Antonescu, și din această cauză acesta l-a urmărit până la nimicire, cum spune Traian Popescu. Am ales trei cazuri de legionari care au fost urmăriți până la nimicire, aș putea spune cu câinoșenie!!!.

Odată învinsă Mișcarea legionară cu ajutorul lui Adolf Hitler, normal ar fi fost ca generalul Antonescu să se potolească, să se îmblânzească. El a vrut ca Mișcarea legionară să se refacă sub conducerea lui și deaceia a încercat să găsească unii șefi supuși lui. Ultima încercare a fost aceia cu profesorul Ion Dobre. Dobre fusese condamnat la 5 ani de închisore, dar în timpul cât fusese prefect la Tecuci, dăduse ordinul ca toți legionarii să salute ofițerii. Generalul a găsit acest gest splendid și deaceia a dat ordinul ca toţi legionarii condamnați până la 5 ani de închisoare, să fie amnistiați. Dar odată ieșit la aer, Dobre a revenit un legionar supus disciplinei ca toţi ceilalți și Antonescu a devenit și mai crâncen. Pe Dobre și pe cei care intraseră în acest lot, nu mai putea să-i bage din nou la închiscare și odată început războul, i-a trimis pe front cu gradul lor. lon Dobre a murit la Sevastopol cu gradul de locotenent de rezervă.

A rămas să se răzbune pe Dobre care-i înșelase sperantele, pe ceilalți care erau condamnați la pedepse mai mari de 5 ani. Normal ar fi fost în vederea războiului care bătea la ușă, să fi căutat o adevărată destindere, să dea o amnistie generală. Dar nu, Generalul Antonescu s’a arătat mai câine roşu decât toţi câinii din lumea aceasta: toți legionarii condamnaţi vor obține reabilitarea numai mergând pe front ca să moară. Ei vor trebui să moară pentru a obține reabilitarea post mortem, dacă scapă cu viață, vor merge din nou la închisoare. Nu cred ca în istorie se va mai găsi un alt exemplu de câinoșenie ca acesta. “Reabilitările nu se acordau decât post mortem. Cu tot curajul arătat de legionari în luptele în care au luat parte, cu tot spiritul lor de sacrificiu și în ciuda nenumăratelor fapte de arme cu care s’au manifestat pe frontul de răsărit, nu li se acorda reabilitarea. Chiar cei răniți, dar nu mutilați, erau trimiși din nou la Sărata după ce ieseau din spitale. Nu se reabilitaseră încă. Se întâlneau astfel cazuri foarte curioase de oameni care câștigau decoraţii, dar nu reabilitarea. Erau numeroși legionarii care purtau cu mândrie pe pieptul lor “Crucea de Fier” germană, care nu se căpăta decât în urma unor fapte de arme remarcabile. Nici decorații românești nu puteau primi cu toate că în nenumărate rânduri au fost solicitate de Comandanții de mari unități române, dar refuzate de la București. Cu toate că pe aceste căi li se recunoștea valoarea lor umană, și înalta lor ținută patriotică, nu erau suficiente aceste calităţi pentru a fi reabilitaţi. Guvernul Mareşalului Antonescu era mai exigent chiar, când era vorba de legionari, decât înalții ofiteri români sau aliați, care pe front fiind, cunoșteau și valorau calitățile acestora.

Pentru a fi considerată cu bunavoinţă și de către guvernul român, reabilitarea, legionarii trebuiau să îndeplinească condiţia finală: să cadă, să dispară, să se topească în neființă. Când se întâmpla această tristă circumstanță, mașina clemenței guvernamentale se punea deodată în mișcare, ca împinsă de un resort năzdrăvan, notificând familiilor îndurerate că guvernul român acordă, însfârșit, reabilitarea celui căzut, ca răsplată a actelor sale de vitejie pe tront. Pe cerul Legiunii se mai aprindea o lumină”. —Nicolae Roșca, Sărata, pag. 84-85.

Și acum să vă dau un exemplu de ofițer care a fost trimis să moară ca simplu soldat, deși avea gradul de comandor al marinei române. Nu era legionar, dar era bănuit că este. La trei Septembrie 1940, comandorul Gheorghe lzbășescu, se alătură curentului anti carlist și ia parte cu toată unitatea lui la manifestațiile ce au loc la Constanţa. Natural, că nu i s’a întâmplat nimic până după 21 lanuarie 1941, dar după această dată, deși nu a participat la zisa rebeliune, lzbășescu este arestat și judecat pentruce a făcut în Septembrie 1940, și condamnat la degradare. “Ofițerii și gradații care formau structura stabilită și inamovibilă a administrației și organizăril uniţăţilor ce treceau prin Sărata, își aminteau și vorbeau cu mare respect și admiraţie de acest ofițer, care a fost trimis cu gradul de soldat, pe front, unde-și face datoria până la capăt și moare ca un erou în toamna anului 1942. În fața inamicului, unde omul rămâne singur cu adevărul din el, Comandorul Izbășescu, îmbrăcat în umila haină a soldatului român, a unui anonim lon, ridică această haină pe treptele cele mai înalte ale eroismului, de unde priveşte cu dispreț la toată această adunătură de miei ce se aranjasera în retagardă, la mii de kilometri de front, de unde dispuneau de viaţa oamenilor și încercau chiar să le dea și lecţil de comportare civică. El a fost reabilitad post-mortem, și repus la gradul său de Comandor, pentru vitejia aratată în luptele la care a luat parte”, Nicolae Roșca, Sărata, pag. 23.

* * *

Al doilea caz ni-l descrie tocmai căpitanul de rezervă Emilian, în cartea lui “Les cavaliers de l’Apocalypse”, la pagina 280-281. “Un eveniment dezagreabil mă surprinde. Comandantul meu de regiment, Cristea, mă cheamă la telefon:

—Îți trimit o murdărie, Să mi-l trimiţi la movilă (locul cel mai expus) și acolo să rămână. Ai înțeles?

Tipul soseşte seara și se prezintă:

—Călărașul Bătătorescu Nicolae… la ordinele dumneavoastră.

Manta de ofițer, cisme de ofițer, o gură scârboasă, urît, antipatic, frunte îngustă, nas ca o tomată, barbă inexistentă, o privire răutăcioasă de om fals. Îmi amintesc de el și de istoria lui. Sublocotenent la 13 Călăraşi, el a fost unul dintre cei care s’a ridicat cu legionarii contra lui Antonescu. Afacerea lor a ieșit rău. El abia a scăpat. Condamnat la degradare. Vine pe front pentru reabilitare. Numai asta îmi mai trebuie, regimentul 2 de Călăraşi să devina regiment disciplinar. Îi spun sec să rămână noaptea aceasta cu mine. Vom vedea a doua zi. A doua zi, colonelul Cristea îmi telefonează.

—Atunci ce ai făcut cu sângerosul legionar?

—Este aici la postul meu de comandă.

—Pentru Dumnezeu, nu vreau aceasta, pe toroipanul acesta să mi-l trimiţi la movilă și repede. Execută acest ordin. Eu îl vreau la postul cel mai expus…

—Bine dle colonel.

— ÎnSfârșit l’am trimis pe legionar Ia locul cel mai expus și colonelul îl cheamă din nou.

— Ei ce-ai făcut?

— Este deja la movilă…

— Acolo să mi-l lași! Și colonelul închide telefonul”.

Deci un fost ofițer, o murdărie, care este trimis pentru reabilitare și de care se interesează toți, până la comandantul de regiment, ca să fie trimis în locul cel mai expus. Și aceasta pentrucă ordinul de exterminare venea din loc înalt, acest ordin venea direct de la mareșal.

De sub-locotenentul Bătătorescu Nicolae, căpitanul de rezervă Emilian, nu ne mai spune nimic până la sfarșitul cărții lui. Probabil că a murit acolo la movilă și Emilian nu a mai găsit interesant să ne spună.

* * *

Al treilea caz, cunoscut de toată lumea: este cazul poetului Radu Gyr. Radu Gyr a fost cel mai mare poet al timpurilor noastre. Gyr a fost condamnat la mai mult de 5 ani deci a trebuit să meargă pentru reabilitare cu gradul de soldat!!! Eu credeam că totuși, pentru Gyr, s’a făcut o excepție, dar dl Manzatti mi-a scris, negru pe alb: Gyr a fost pe front cu gradul de soldat! Şi din plimbarea pe front, Gyr a scris cele mai frumoase versuri de războiu. Probabil că mareșalul nu a avut timpul să le citească. Și Gyr a avut norocul că a pierdut un ochiu deaceia de la spital nu a fost trimis din nou la închisoare. lată deci că cei trei ofițeri, dintre care doi erau ofițeri activi, care au fost degradati și trimiși să se reabiliteze murind. Pentru Antonescu, legionarii se reabilitau numai murind. Și legionarii, toti legionarii, erau îndreptățiți să-l urască, să-i spună și câinele roșu. Și totuși, la sfârșit, ei au fost cei care au dus războiul sfânt al mareșalului până sub zidurile Vienei și mai departe, pe Oder pe când Caiafa Mihai Vodă îl punea pe mareșal în obezi și îl da pe mâinele dezertorului Bodnăraș.

N.S. GOVORA