Victor Corbuț: CIVITAS DIABOLI

Victor Corbuț:

CETATEA DIAVOLULUI

Editura “Elisavaros”

București, 2005

În istoria “memorialelor” celor care au ținut să salveze comorile de plânset și credință cu care s’a confruntat tânăra generație dintre cele două războaie, vin și paginile acestei cărți aparținând unui adevărat predestinat al suferințelor, cel care a fost Victor Corbuț. “Civitas Diaboli” – Cetatea Diavolului nu reprezintă o simplă analogare a faptelor consumate, o simplă înregistrare cauzală a acestora, ci are semnificații mult mai profunde. Rândurile acestei cărți sunt o mărturie dureroasă (răni încă deschise și gâlgâinde), la procesul cunoașterii ororilor îndurate zeci de ani de această generație sacrificată în temnițele diferitelor dictaturi din România, o înregistrare meticuloasă pentru un restitutio ad integrum al Adevărului acestui calvar.

În acest sens al parcurgerii, suntem proiectați la un episod tragic, înregistrat în amănunțime de autor (unicul până în clipa de față), acela al execuției camarazilor săi de credință și suferință în lagărul dela Vaslui din Septembrie 1939, moment de cutremurătoare și dureroasă realitate. “Totul se auzea atât de distinct și atât de aproape… Nu mai aveam pe nimeni decât pe bunul Dumnezeu.” Pagini întregi de analiză sunt destinate acestei orori apocaliptice, un proces de conștiință și condiție a făptuitorilor, în prim plan a condiției lor ca Români. Cum oare a fost posibil un astfel de act? “De peste 53 de ani îmi pun aceleași întrebări la care încă nu s’a putut răspunde”, ne mărturisește Victor Corbuț. O transformare conjuncturală a stării lăuntrice ulterioare supraviețuitorilor acestui măcel, ne-o destăinuie (parafrazându-l pe Gyr) drept o rană nevăzută: “Devenisem o rană, și așa vom rămâne pentru toată viața, indiferent de alte aparențe…” O rană care i s’a chircit în inimă, un prezent imediat, care nu l-a părăsit și i-a chinuit memoria și de care orice distanțare a fost imposibilă.

Mai bine de optsprezece ani de recluziune în suferință, martirizat în chinul credinței sale, “moștenit” de prigoanele regimurilor care l-au surghiunit și purtat dintr’o închisoare în alta, V. Corbuț a trăit o epopee unică, fiind martorul multor întâmplări tragice.

Față de episodul relatat mai sus, nu mai puțin relevante sunt descrierile din capitolele care se succed, dedicate universului concentraționar în care ajunsese România, îngenunchiată sub bocancul comunist: Aiud, Pitești, Gherla, Sighet, Periprava, ș.a., cu o diversitate intensă de emoții și de o particularitate extremă.

Măsurile eșalonate de distrugere organizată a opozanților, prin metodele cele mai abuzive și atavice de care a fost capabil regimul comunist în procesul de instaurare, consolidare și înfrângere a oricărei rezistențe anticomuniste, se rezumă fidel din însăși titlul cărții de față: Cetatea Diavolului, dealtfel justificată de autor și printr’o sentință amară împrumutată dela Machiavelli: “Forța devenise justiție…”

La Aiud, vestita temniță în care se încerca strangularea oricărei voinți și trăiri, despersonalizarea individului, unde se practica înfrângerea sufletelor, mulți au suferit și s’au jertfit pe măsura timpurilor, unii chiar cu credință fortificată: Prof. G. Manu, poetul R. Gyr, Prințul Al. Ghica, C. Gane, ș.a. Unde, noapte de noapte, pe-o rână de coastă, fără nici o cruce la căpătâi, mormintele camarazilor lor se înmulțeau înșiruindu-se dela un capăt la altul, înfrățindu-se cu pământul, parcă spre uitare și neștiință.

În cele mai aspre condiții (greu de imaginat astăzi), mii de oameni și-au purtat lanțurile groase cu bărbăție și stoicism, fără a se înspăimânta de moartea imanentă. Despre această încrâncenare în credință și abjurare ideatică, pana autorului se oprește să schițeze misiunea și sensul de existență ce și l-a menținut Prof. Manu: “La un moment dat lângă celula în care mă aflam împreună cu ceilalți camarazi ai mei, se afla o celulă în care era izolat un singur om. Acesta datorită importanței sale și taliei sale științifice. Numele său era George Manu, considerat cel mai mare exemplu de rezistență. El a murit acolo, fără a i se da nicio îngrijire medicală tocmai pentrucă nu cedase în nici un chip opresorului. El fusese discipol de frunte a doamnei Curie și era profesor de fizică atomică la universitatea din București. El a fost un erou din toate punctele de vedere. De cele mai multe ori era izolat, găsindu-i-se fel de fel de vini cari de fapt erau pregătite și regizate tocmai pentru a-l determina să cedeze. Nu au reușit și l-au omorît…”

Victor Corbuț va petrece cinci ani la vestita Zarcă, “în marele cavou al neamului de la Aiud”. Cinci ani lungi și grei, o veșnicie, cât o viață de om, ca o reflexie, în condițiile de-atunci, în suferința fără margini. “Acest Aiud și acea Zarcă îmi revin mereu în amintire și mă chinuie nespus”, ne spune el.

    “Aici e Aiudul, aici e Aiud,
    răsună din piepturi cuvântul durut.
    Aici unde viața își cântă imn sfânt
    un neam se coboară cu fruntea’n pământ”.

Amintiri răscolitoare de fapte nedrepte, inumane, dintr’un hău al istoriei apropiate care, oricât am vrea să spunem că nu ne aparține și pe care oricât am dori, nu o putem uita prin tragismul ei, înfățișate într’un periplu de amploare, subjugate de întrebări: De ce? și Cum a fost oare posibil?

Sunt întrebări pe care și le vor pune și cititorii acestei lucrări de valoare incunabilă prin natura mărturiilor ce le conține și ni le destăinuie, din viața unui om care a putut rezista sistemului, ancorat într’o credință enormă și justificată…

Nicolae Niță

May 5, 2005 · admin · No Comments
Posted in: Mişcarea Legionară