LA VASLUI, SEPTEMBRIE 1939…

Vaslui - slujba pentru legionarii asasinati...

“Aceasta este de când lumea soarta ostaticului; el poate fi sacrificat oricând. De aceea, decât ostatic, mai bine luptă şi mori dacă trebuie…”

Era ziua de 21 Septembrie. Soarele coborâse aproape de apus, în acea zi frumoasă de toamnă, la Vaslui. Cum priveam pe fereastră spre câmpul care se întindea imediat dincolo de şoseaua Vaslui-Negreşti şi dealurile care, în depărtare, închideau orizontul, observ un mic avion că aterizează la o mică depărtare de noi, după ce făcuse câteva rotiri ca să găsească cel mai potrivit loc pentru aterizare. Vasluiul nu avea nici un fel de aeroport şi nici nu văzusem vreodată să aterizeze vreun avion de când mă aflam în această localitate.

Privind atent, am observat un individ care, după ce a coborât, se îndrepta cu un mic pachet, probabil o servietă, spre şosea, în direcţia lagărului. L-am urmărit cum trecea printre lanuri şi ierburi, până a ieşit din unghiul meu de vedere. M-a cuprins un fel de nelinişte, un fel de presentiment şi le-am comunicat câtorva din cameră cele ce văzusem, fără însă ca cineva să fi dat mare atenţie faptului în acele momente. Neliniştea mea a crescut treptat, dar nu voiam să o fac cunoscută şi altora pentru că îmi era oarecum jenă să nu fiu considerat un alarmist, mai ales că marea majoritate erau mai tineri decât mine. Stăpânit de acea stare, târziu, după închiderea uşilor care dau în curte, m-am culcat adormind destul de greu.

Au trecut 53 de ani de atunci şi memoria nu mă mai ajută să redau detaliile a tot ce s-a petrecut şi de care ar fi atâta nevoie. Mare parte din aceşti ani, deci mai bine de jumătate de secol, i-am trăit mai mult în închisori, lagăre, în armată, pe câmpurile de bătaie sau fugărit şi ascuns, urmărit de organele de ordine ale României sau de agenţii KGB, după invadarea ţării. Aceşti ani la un loc însumează 22, la care se adaugă cei din era comunistă, după ieşirea din temniţă, şi cei din exil când am luat viaţa de la început fără să fi avut posibilitatea să notez mai din timp întâmplările din lagăr.

M-am consultat cu câţiva din camarazii mei supravieţuitori care în acele momente erau împreună cu mine, unii chiar în aceeaşi cameră. Nu m-au putut ajuta prea mult. Redau aşadar numai în mare cele petrecute chiar dacă detaliile îmi scapă.

Târziu în noapte aud zgomot în curte şi un subofiţer aprinde luminile pe sală, atrăgând atenţia tuturor că va citi o listă la care să fim cu toţii atenţi.

Am auzit clar numele celor citiţi, după care plutonierul anunţă că toţi aceia să-şi facă bagajele şi să iasă în curte cât se poate de repede pentru că se transferă la Ciuc şi trebuie să se prindă trenul. Primul lucru care mi-a dat de gândit nu numai mie dar tuturor: De ce în timpul nopţii toată această zarvă? Sunt legi în toate ţările din lume că deţinuţii nu se scot din celule sau camerele lor de la ora stingerii până la ora deşteptării, că totul trebuie să se facă în timpul zilei, în afara acestor ore. Apoi ceea ce era mai bătător la ochi şi care în genere nu se întâmplă niciodată cel puţin în România, subofiţerul anunţă că se transferă la Ciuc. Acest fapt a dat de gândit. Acest plutonier era un tip de ţigan care după câte ştiu nu s-a schimbat niciodată, de când exista lagărul. Ne cunoştea pe toţi şi trebuie să fi fost agentul principal, numărul 1 al lui Bengliu. El era de la grefă; grefierul principal şi se pare că-şi avea sediul, împreună cu familia în oraş.

Înainte de a părăsi coridorul în timp ce toţi cei citiţi erau gata să-l urmeze, a mai adăugat; “ceilalţi fiţi gata că vor urma alte liste”. Ne însoţim camarazii în curte şi-i conducem până la poarta de sârmă unde plutonierul citeşte din nou lista. Iese unul câte unul pe măsură ce îşi aude numele. Dincolo de poartă îi aştepta un coridor de jandarmi, înarmaţi până-n dinţi, care-i luă în primire. Observăm tot atunci că paza era cel puţin triplată şi baionetele jandarmilor masaţi în spaţiul liber dintre sârme şi alţii dincolo de sârme, străluceau la lumina becurilor care parcă luminau mai fioros ca în zilele obişnuite. Observăm de asemenea armament mai mult şi mai greu, mitraliere şi puşti mitraliere, fiecare cu servanţii lor diferiţi de cei care patrulau sau erau masaţi de jur împrejurul gardului de sârmă. Dar aveam puţin timp să băgăm în seamă acest decor care te băga în sperieţi, pentru că ne despărţeam de cei care plecau. Îmi amintesc de Valeriu Cârdu, purtând pe cap şapca lui cu cozoroc tare de care nu se despărţea niciodată decât în somn. Ne îmbrăţişăm şi fiecare spune câteva cuvinte celuilalt. Îmi amintesc apoi când mi-am luat rămas bun de la Puiu Gârcineanu. Parcă simt şi astăzi pe obraji atingerea bărbii lui de mătase. Nu ştiu ce ne-am spus reciproc. Era mai în etate decât mine dar îmi spunea baciule, după cum îmi spuneau majoritatea dintre camarazii din lagăr, imitându-mă deoarece apucasem să folosesc acest cuvânt, originar din Bihor şi partea de Nord a Ardealului. Un cuvânt provenit din ungureşte care se traduce prin “nene”. Tot aşa m-am despărţit de Roşianu care purta o barbă albă… vedem la…. ne-a spus el. Au urmat ceilalţi până când au ieşit pe poartă cu toţii. Pentru a nu greşi mi-am împrospătat memoria, consultând şi Memorialul Legionar, apărut la Madrid în 1960, şi care aşa cum este redactat, este şi el susceptibil de unele revizuiri, la fel ca şi unele liste publicate în toamna anului 1940 de ziarele “Cuvântul” şi “Buna Vestire”.

Iată numele lor:

Victor Puiu Gârcineanu, avocat.
Ion Belgea, avocat.
Ion Antoniu, avocat
Constantin Boboc, student
Virgil Borzea, ofiţer
Spiru Bujgoli, student
Ion Busuioc, student
Mihai Calapăr, student teolog
Valeriu Cârdu, poet şi publicist
Traian Clime, funcţionar
Nicolae Comănescu, student
Josim Danielescu, student
Ion Radu Dobre, funcţionar STB
Constantin Dorin, student
Mircea Goga, student
Nicolae Maricari, ofiţer
Alexandru Bubi Moraru, student
Mircea Motoc, student
Gheorghe Nicolicescu, inginer
Spiru Popescu, student
Vasile Popescu, student
Gogu Răcman, student
Petre Roşianu, inginer, Director NITROGEN
Iordache Spânu, student
Toader Stahu, avocat
Stavre Şola, student
Polisperhon Şupila, student
Mircea Teohari, student
Boris Tucan, student
Tudor Tudose
Gheorghe Volocaru, funcţionar
Chiriac Caratasu, student

Cu excepţia a patru inşi, Tudose, Stahu, Maricari şi Cârdu, toţi erau bucureşteni. Marea majoritate erau studenţi între 17-21 şi 23 de ani. Am mai stat un timp în curte, urmărindu-i cu privirea până au dispărut în clădirile administraţiei, după care ne-am retras în camere. Mijea de ziuă. Nici unul nu ne-am culcat, aşteptând cu încordare să aflăm ce se întâmplă. Ajuns în cameră m-am aşezat la fereastră străduindu-mă să pătrund cu privirea dincolo de frunzişul copacilor din curtea administraţiei din care se putea vedea o mică porţiune chiar la ieşirea în şosea. În acelaşi timp îmi pregătisem şi lucrurile personale, pentru că alt bagaj nu mai aveam, ca să fiu gata împreună cu ceilalţi pentru când vor veni listele următoare după cum anunţase acel plutonier hidos de la grefă. Răutatea, ura, perfidia se puteau citi pe faţa lui. Acest om a jucat tot timpul un rol în viaţa şi activitatea lagărului. Era de o perfidie fără margini şi în toate ocaziile posibile a căutat să profite de pe urma noastră. Va juca un rol şi în desfăşurarea evenimentelor dramatice ce vor urma. Personal voi avea de-a face cu el şi niciodată nu s-a putut afla ce s-a ales de acest sinistru personaj.

O linişte de mormânt domnea peste tot. Nici un zgomot de nicăieri. Cum stăteam la fereastră în aşteptare, se luminase bine de ziuă, în loc să-i văd pe camarazii noştri că ies pe poartă ca să ajungă la gară, după cum fusese vorba, un alt tablou s-a înfăţişat privirilor ce le aveam îndreptate într-acolo. Un pluton de jandarmi, încolonaţi pe câteva rânduri, la distanţă reglementară, intră în curtea administraţiei venind dinspre Vaslui. Se vedea că sunt subofiţeri, sergenţi majori şi plutonieri, majoritatea purtând mustăţi. Îmbrăcaţi în tunici albastre cu nasturi de alamă strălucitori, purtau de-a curmezişul pe piept puşti automate, având puse pe ele ambele mâini fiecare. Parcă toţi rânjeau şi parcă erau roşii la faţă ca şi când se aflau în stare de ebrietate. M-am îngrozit. De ce atâta forţă armată când aveam doar un detaşament de pază puternic care ar fi fost suficient să transporte până la gară un număr de 32 de persoane. Simţeam că se întâmplă ceva rău. Totul a durat câteva clipe pentru că au dispărut foarte repede din unghiul de lumină care se închidea de copacii din curtea administraţiei. Nu-mi pot da seama cât era ora, dar apariţia acestui pluton a urmat cam la o oră de la ieşirea pe poarta de sârmă a camarazilor noştri. A mai trecut aproximativ încă o oră bună în aceeaşi linişte mormântală de mai înainte. Ceva mă făcea să fiu şi mai neliniştit şi agitat decât fusesem. Acea zi din săptămână, care era nu-mi amintesc, era zi de târg la Vaslui în care de cu noapte veneau cu miile ţărani cu căruţe şi care cu boi, camioane dinspre Negreşti şi dinspre Iaşi cu produsele lor spre vânzare, alte mulţimi veneau pe jos cu oi, capre, vite, porci, o circulaţie şi o forfotă care nu se termina până târziu în noapte. De data aceasta şoseaua şi oriunde te uitai de jur împrejur era pustiu, nu se vedea nici o suflare omenească. Fără îndoială era ceva straniu şi de rău augur, şi nu exista nici o justificare. Niciodată timp de peste un an de când ne găseam aici, nu s-a întâmplat aşa ceva. Dar dintr-o dată tăcerea este întreruptă de un cartuş de armă, tras din direcţia regimentului 25 infanterie. La două trei secunde fanfara aceluiaşi regiment începe un marş cu toată forţa. Să tot fi trecut încă o secundă şi o mitralieră în imediata apropiere a noastră începe să tragă rafale după rafale. Când mitraliera a încetat, se aud focuri de arme şi pistoale automate care nu au încetat decât după un sfert de oră până la jumătate de oră cel puţin. Când focurile continuu trase de acestea s-au rărit a urmat o altă perioadă, iarăşi de 15-20 minute de focuri izolate, sporadice. Le simţeam parcă erau trase în mine. Erau clipe grele şi lungi, foarte lungi cât o veşnicie. Totul se auzea atât de distinct şi atât de aproape. Până la locul măcelului trebuia să fie cam 50 de metri. Când a început să tragă mitraliera primele rafale, având certitudinea că se trage în camarazii noştri de care ne-am despărţit de câteva ore, am căzut în genunchi lângă geamul pe care priveam. La fel s-a întâmplat şi cu ceilalţi din celelalte camere. Cu toţii stăteam în genunchi şi ne rugăm pentru sufletele camarazilor noştri. Să le fie suferinţa cât mai uşoară şi cât mai scurtă, pentru că eram părăsiţi aici în Moldova de toată lumea şi nu mai aveam pe nimeni decât pe bunul Dumnezeu.

Odată cu împuşcăturile, la un semnal de rachetă a încetat şi fanfara să mai cânte. Acum aşteptam plutonierul să vină cu altă listă aşa după cum anunţase, dar nu a mai apărut. În schimb s-a întâmplat un alt eveniment care se vedea că este regizat anume de călăii noştri: este introdus pe poartă de sârmă un nou deţinut, ceea ce ni se părea atât de straniu. Adică să măcelăreşti oameni şi în acelaşi timp să aduci alţi oameni în lagăr.

Era căpitanul Ungureanu, de fel din Craiova al cărui fiu, student în Bucureşti, se afla printre noi de peste un an. Acesta a declarat că în timp ce camarazii noştri care fuseseră scoşi dintre noi, se aflau în curtea administraţiei, el fusese adus anume în dreptul lor, dându-i posibilitatea să le poată vorbi, ca şi când cei care îl păzeau se dăduseră mai la o parte iar el să le poată strecura câteva vorbe. Se vedea clar că totul era aranjat anume. Acesta venea cu vestea că Armand Călinescu a fost împuşcat de legionari. Imediat apoi cei care îl escortau l-au adus la poartă şi introdus în lagăr, unde ne-a spus şi nouă vestea care a produs asupra noastră o impresie tocmai când camarazii noştri pe care el îi întâlnise şi le vorbise, acum zăceau fără viaţă în şanţul de la marginea şoselei, după cum vom afla mai târziu. Toată această desfăşurare era cutremurătoare depăşind puterea noastră de rezistenţă. Un lucru era sigur: cei căzuţi sub gloanţe aflaseră cu câteva minute înainte ca unul din marii călăi a fost pedepsit şi nu mai era dubiu pentru ei de ceea ce li se pregăteşte. Era soarta ostaticului de când lumea.

Ne aflam încă la ferestrele din camerele noastre când alte scene se vor succeda vertiginos chiar sub ochii noştri.

Se dăduse drumul circulaţiei pe şosea, care fusese oprită încă la lăsarea nopţii. De fiecare dată în acea zi din săptămână populaţia satelor din jur pornea de cu noapte la târg la Vaslui. Marea majoritate erau ţărani. De la distanţe mai mari veneau camioane cu târgoveţi şi mărfuri. Toată acea lume fusese oprită departe de barierele oraşului şi de lagăr încât acum venea un puhoi neîntrerupt grăbindu-se la piaţă şi în acelaşi timp să afle ce s-a întâmplat pentru că şi ei auziseră mitraliera şi armele automate trăgând, dar nu se putuseră dumirii care să fi fost cauza. Pâlcuri de oameni pe jos, alţii în care cu boi sau căruţe cu cai se scurgeau în direcţia Vasluiului. Ajungând în faţa noastră vedem cum caii simţind de la distanţă mirosul de sânge, au început să tropăie înfricoşaţi, să necheze şi să se ridice pe picioarele dinapoi, nevoind să mai înainteze. De oprit nu puteau fi opriţi şi într-o învălmăşeală de nedescris se întorceau în direcţia din care veniseră şi cu căruţa după ei o luau sforăind a groază îndărăt pe şosea încât nu mai puteau fi stăpâniţi. Era o scenă de apocalips care se desfăşura în văzul nostru făcându-ne să ne dăm seama mai bine ce spectacol îngrozitor se prezenta în faţa lor.

Femei, copii de toate vârstele, bărbaţi şi bătrâni au început să ţipe, să plângă, să se închine şi făcându-şi semnul crucii alergau cât mai în grabă pe şosea, acoperindu-şi faţa cu mâinile, în timp ce alţii ocoleau alergând peste câmp locul acesta de groază pe care sigur nu-l vor uita niciodată în viaţă.

Din nou o linişte de mormânt peste tot, în afara lagărului şi înăuntru. Eram în aşteptare. O aşteptare cât o veşnicie, întrebându-ne ce va mai urma, şi dacă nu vor veni să mai ia pe alţii dintre noi. Nu am ieşit din camere ci am continuat să privim pe ferestre. În depărtare, la ieşirea din Vaslui, vedeam coloane de elevi şi eleve, în costume de străjeri, care se vedea că sunt aduşi de dascălii lor spre locul măcelului. Vom afla târziu, când vom fi liberi, că toate şcolile din Vaslui şi de prin apropiere, au fost obligate să aducă elevii din toate clasele, fete şi băieţi, la faţa locului să vadă carnajul de pe şosea.

În faţa atâtor trupuri ciuruite şi mutilate, care zăceau în şanţ în băltoace mari de sânge acum închegat, profesorii şi angajaţii anume ai oficialităţilor erau puşi să le ţină discursuri, din care rezultă că aceşti oameni erau nişte răufăcători care şi-au trădat ţara. Pe stâlpii puşi anume erau prinse afişe mari pe care scria: Aşa vor fi pedepsiţi toţi trădătorii de neam!

Au fost lăsaţi expuşi astfel publicului şi gângăniilor iar când au fost culeşi, începuse descompunerea bietelor trupuri ciopârţite (…)

…Noaptea aceea sau cea următoare, când se lăsase deja întunericul, am auzit zgomot de motoare. Am dedus că erau camioane care fuseseră aduse să culeagă şi să ducă pe cei morţi care în acele zile de toamnă călduroasă începuseră să se descompună. Câte camioane au fost, cine anume şi în ce condiţii i-a cules din şanţ şi cum au procedat cu atâta sânge, creieri şi oase ciopârţite răspândite pe şosea nu am aflat până astăzi şi rămâne de asemenea o chestiune de viitor. Este exclus să nu se afle oameni din cei care încă mai trăiesc şi care au dus la îndeplinire această teribilă, îngrozitoare muncă. Cine a săpat acea groapă comună în care să poată încăpea atâtea trupuri, cine a turnat varul peste ei după care turnând pământul, fără a pune nici măcar o cruce la căpătâiul lor, i-a lăsat acolo în acel cimitir de animale de la bariera Vasluiului? Şi acest lucru va trebui să fie descoperit şi lămurit pentru a fi cunoscut de generaţiile viitoare. Am convingerea că nici primarul oraşului, generalul Vasiliu Răşcanu şi nici prefectul judeţului, al cărui nume nu l-am aflat până acum, nu erau străini de tot ce s-a întâmplat. Mă gândesc de-atunci şi până astăzi câte poze s-au luat, pentru că trebuie să se fi luat, măcar de către oficialităţi dacă nu de mulţi alţii.

Le vom afla şi pe acestea când totul se va dezbate public de către neamul întreg.

Când, în 1940, după ce Statul Legionar a luat fiinţă, şi s-a făcut deshumarea celor 32 de camarazi ai noştri, numai familiile lor au reuşit să-i identifice pe fiecare, pentru că pe lângă trupurile lor ciopârţite într-un mod inimaginabil, ei au fost descompuşi şi de varul nestins care s-a turnat peste ei. Ce se va alege din toate cele ce relatez aici, după mai bine de o jumătate de secol, numai Dumnezeu poate şti. Un lucru rămâne sigur şi neîndoios că întreg acest tablou cu toate segmentele lui mă va urmări până voi închide ochii.

Victor Corbuţ
Fragment din vol. Civitas Diaboli, Ed. Elisvaros, Buc. 2005

September 19, 2010 · admin · No Comments
Posted in: Mişcarea Legionară