LEROI DOMN de Ion Ţolescu

Imi întinsesem oasele pe rogojină
Noaptea pela straja dintâi
Cu opaiţul pâlpăindu-mi lumină
La căpătâi…
Şi deodata: “Leroi Domnul: Leroi Domn…”
Credeam că m’ajunsese visul prin somn
Sau poate că vreo vedenie…
Dar nici că dormeam şi’n jurul meu nici ţipenie!
Şi-a doua oară la fel:
“Leroi Domnul! Cine-i ca El!”
Şi numai cât
Din tavan o văpaie
A coborât
La mine’n odaie…
Un trăsnet, mi-am zis, şi-am căzut în genunchi
Ca’ntr’o pădure
Un trunchi
Doborât de săcure!
Cine credeţi, oameni buni, că era?
Că nici că-mi mai trăiam viaţa mea…
Eram eu… m’aţi crede, bine de bine…
Şi tot eu singur mă speriasem de mine,
Ca de-un trăsnet, ca de-o furtună,
Ca de-o trâmbiţă care din moarte răsună.
Ion Ţolescu