Raiul cel închis, azi iar s’a deschis,
Sarpelui cumplit capul s’a zdrobit
Si strămosii iară, din Sfânta Fecioară
Iar s’au înnoit, iar s’au înnoit.

Ingerii cântau, păstori fluierau,
Magii se’nchinau, toti se bucurau.
Dar Irod era că se tulbura
De nasterea Sa, de nasterea Sa.

El îl căuta, voind mortii-a-L da,
Iar Pruncul Iisus din tară s’a dus.
Fie lăudat, binecuvântat,
In veacuri amin, în veacuri amin.

“Cine dă, lui îşi dă”…

Legea legionară a ajutorului reciproc, cum e formulată în „Cărticica şefului de cuib”, are un înţeles mai larg, decât de sim­plă lege morală. Un legionar nu-şi ajută camaradul aflat în nevoie, din ce îi priso­seşte. Acesta e un principiu de morală burgheză, care nu poate opera decât cu o efica­citate foarte limitată. Criteriul prisosului este prea legat de variaţia nevoilor individului, pentru ca să poată constitui cu minimum de obiectivitate măcar, un prin­cipiu de etică socială, mai largă. Asta din­tr’un punct de vedere. Din alt punct de vedere, morala aceasta a prisosului, este atât de comodă, încât nu mai e morală.

Nu spunem asta ca să facem un para­dox, ci ca să precizăm un adevăr, acolo unde e comoditate, nu e obligaţie şi unde nu e obligaţie, nu e morală. Pentru că, ni­meni nu a văzut până astăzi, morală de plăcere. Când morala devine plăcere, nu mai e morală. Se numeşte, egoism… Şi de! Egoismul nu prea se împacă cu morala.

Dar cineva ne-ar putea obiecta că aju­torul din prisos, nu este întotdeauna înto­vărăşit de plăcerea celui ce-l face. Ceeace este perfect adevărat. Insă atunci este în­tovărăşit de indiferenţă şi, pentru morală, acest fapt este şi mai grav. Nu există de­ cât un singur caz mai emoţionant de ajutor din prisos: acela întovărăşit de durere. Acesta însă, este ajutorul sgârciţilor şi la el nu apelează nimeni, fiindcă sgârcitul nu e om. El nu se defineşte prin acel faimos: zoon politikon, ci printr’o însuşire anti­ socială. Meteahna lui, îl pune aşa dar, în afara societăţii.

Ajutorul legionar, nu se întemeiază pe principiul prisosului, ci pe acela al con­strângerii. Un legionar, nu-şi ajută cama­radul din ceeace îi prisoseşte, ci din ceeace are. Deaceia legea ajutorului legionar, aşa cum în înţelepciunea sa a formulat-o Că­pitanul, este adevărata lege morală a aju­torului datorit aproapelui. Datorit — să ne înţelegem — nu oferit, pentrucă nu-ţi face trebuinţă ţie, pentrucă acest gest îţi gâdilă orgoliul.

Ajutorul legionar restabileşte deci, în­ţelesul primar — de obligaţie — al legii creştine. Dar acest înţeles e mai larg decât cel moral. Obligaţia de ajutorare a oame­nilor între ei, este primul principiu de economie al comunităţii creştine. Din apli­carea lui s’au născut primii negustori şi în­treprinzători ai lumii creştine şi toată acea prosperitate şi armonie a ei, pe care străinii au urît-o şi au atacat-o în toate timpurile.

Acolo unde această obligaţie lipseşte, societatea se împarte, în chip firesc, în două: o clasă de avuţi şi una de nevoiaşi. Avuţii monopolizează capitalurile abătându-le dela funcţia lor normală şi paralizându-le, iar nevoiaşii îşi înghit veninul. De aci, „chestiunea socială” cu toate con­secinţele ei: greve, lupte de stradă, re­voluţii.

Acolo însă, unde obligaţia de ajutorare a oamenilor între ei există, nu mai e cu putinţă scindarea societăţii în avuţi şi neavuţi. Într’o astfel de societate, nemono­polizat de nimeni, capitalul circulă în voe prin toate straturile ei, hrănindu-le, în­tocmai ca sângele într’un organism în care nu există privilegiul stomacului.

In această accepţiune, ajutorul nu mai are aerul neonorabil şi pasiv, de pomană, ca în morala burgheză, ci înţelesul de agent economic activ, creator de bunuri. Un astfel de ajutor este, de pildă, gestul oricărui român care smulge o întreprin­dere din mâinile jidanilor, dăruind-o prin acest fapt naţiei. Înseamnă asta po­mană? Nu. Asta nu înseamnă decât, revitalizarea unui capital sleit de greul somn al monopolului.

Aşa dar, să ne înţelegem: ajutorul le­gionar, nu este un fel liberal şi comod de a face pomană, ci reînsufleţirea ve­chiului principiu creştin de economie politică: cine dă, lui îşi dă.
Luca DUMITRESCU
Universul Literar, Sâmbătă, 2 Noembrie 1940 

“Ţară, Ţară, Ţară de voinici”…

Tinereţe legionară, albă,
Uriaşe temniţă de sânge,
Sbor de argint destinul tău se frânge
In lumina zărilor de nalbă.

Hai spre culmi în iureş haiducesc,
Ţară, Ţară, Ţară de voinici —
Veacurile se opresc aici
Şi-alte drumeţii de veac pornesc.

Cine porunceşte din adânc
Tuturor să moară rumâneşte
Si spre zări, haiduc, călătoreşte
Pe-argintatul slăvilor oblânc?

Cine urcă, stăpânind destine,
Frământând istoria în goană
Peste moarte şi peste prigoană,
Pentru vremea aspră care vine?

Cine taie, spadă, voevod,
Drumul sângelui în roş pojar,
Frate cu destinul băjenar,
Pentru sângeratul lui norod?

Tinerețe legionară, Tu,
Treci peste fărâmele de veac
Pentru neamul mare şi sărac
Peste oastea care te bătu.

Gh. Uscătescu-Şoimu

"Vor lumina peste veacuri Impărăţia Legionară..."

“Daca suferinta neamului nu poate fi stinsa prin alte mijloace decât prin cele ale
daruirii de sine, atunci un om constient trebuie sa-si ia aceasta raspundere cu
toate consecintele care decurg”.

Tudose Popescu - Necrolog

• De confluenţă: O evocare… (ziarul “Curentul”, Noembrie 1940)

Aspect dela inaugurare…

“Ajutorul Legionar”, 1940

“Ne-au crestat feţele şi frunţile…”

“Credeţi că noi nu putem…?”