Prima tabără de muncă

 În ziua de 8 Mai am plecat, unii cu trenul, altii pe jos. Total 26.
N-aveam nimic: nici sape, nici un fel de unealtã, nici bani, nici mâncare. Am tras la Lascãr, care ne astepta bucuros.

– Bine ati venit, Domnilor, cãci târgul Ungheni e plin ca un stup de jidani. Poate, vãzându-vã, îsi vor mai tãia din obrãznicie. Noi, o mânã de crestini, suntem terorizati de ei.

În sfârsit s-au format mai multe delegatii care sã meargã pe la casele crestinilor sã cearã cu împrumut sape, hârlete si alte unelte trebuitoare. A doua zi ne-am dus la locul de pe malul Prutului. Preotul satului ne-a fãcut o rugãciune. Mai mult de o sãptãmânã am muncit cu totii, sã ajungem la pãmântul sãnãtos, cãci spre nenorocul nostru pe locul ace la, timp de 50 de ani tot târgul aruncase gunoi care ajunsese în unele locuri pânã la 2 m grosime. Ajutati de câtiva cãrãmidari de meserie, dintre care mi-aduc cu drag aminte de mos Chirosca, am început sã frãmântãm lutul si sã facem cãrãmizi. Eram împãrtiti în echipe de câte 5 si fiecare fãceam câte 600 de cãrãmizi, în total 3.000 de cãrãmizi pe zi.

Mai târziu, când numãrul nostru a crescut, fãceam si mai multe, muncind de la 4 dimineata pânã seara. Problema cea mai mare era masa. La început ne-au ajutat o amenii din Ungheni, mai târziu ne-au venit alimente si de la Iasi. Bãtrânii, atât profesorul Cuza cât si profesorul Sumuleanu, priveau cu oarecare neîncredere încercarea noastrã. Gãseau cã e ceva copilãresc, cã nu vom putea ajunge la nici un rezultat, Dupã un timp însã au început sã aprecieze ceea ce fãceam si sã ne ajute.

Când a venit Corneliu Georgescu la Iasi, retrãgându-se de la Universitatea din Cluj, unde fãcuse un an la Farmacie, de comun acord cu ceilalti, am dat la cãrãmidãrie cei 17.000 lei pe care îi strânsesem noi din donatii, cât timp am stat la Vãcãresti.

Totusi problema hranei fiind grea, am luat în Iasi o grãdinã de 1 ha de la d-na Ghica spre a semãna, cu alte echipe de studenti, zarzavaturi si cele necesare hranei la Ungheni, asa încât munca noastrã era acum împãrtitã în douã: o parte din studenti lucrau la Ungheni, o alta la Iasi la grãdinã. Studentii fãceau cu schimbul: fiecare câte trei-patru zile.

Prima noastrã tabãrã de muncã a avut efectul unui început de revolutie în mentalitatea curentã. Toatã lumea din jur – tãrani, muncitori si, nu mai putin, intelectuali – se aduna plinã de curiozitate sã ne priveascã. Aceastã lume era învãtatã sã-i vadã pe studenti plimbându-se eleganti pe strada Lãpusneanu sau cântând cântece de veselie în jurulmeselor din berãrii, în ceasurile lor libere. Acum îi privea cum frãmântã lutul cu picioarele, plini de noroi pânã la brâu, cum carã apã din Prut cu cãldãrile, cum stau aplecati pe sapã sub arsita soarelui. Lumea asista la sfârsitul unei mentalitãti stãpân itoare pânã atunci: e rusine pentru un intelectual sã munceascã cu bratele, mai ales în muncile greoaie, rezervate în trecut robilor sau claselor dispretuite.

Cei dintâi care au înteles valoarea, din acest punct de vedere, a taberei, au fost tocmai cei din clasele dispretuite. Tãranii si muncitorii, despãrtiti sufleteste de celelalte categorii si sfiosi, pentru cã munca lor nu era pretuitã, s-au luminat la fatã, vãzând în aceasta, din primul moment, un semn al pretuirii muncii istovitoare si a pretuirii lor. Ei s-au simtit onorati si poate au întrezãrit în viitor zile mai bune pentru ei si pentru copiii lor. De aceea, din putinul pe care-l aveau, ne aduceau zilnic, cu drag, hranã.

**

Viata studenteascã curgea linistitã, manifestatii si incidente nu mai erau. Munceam plini de voie bunã, de nãdejdi, cu gândul cã în curând vom avea casa noastrã.

Corneliu Codreanu, “Pentru Legionari”